Filmele pe care vi le recomand astăzi cu siguranță nu vor rămâne în istoria cinematografiei la categoria „capodopere”. De altfel, ele au trecut (aproape) neobservate de publicul larg și nu e nicio nedreptate de demascat aici. În fiecare an apar zeci și sute de creații cinematografice bizaroide și toate au cam aceeași soartă: în cel mai bun caz sunt observate de către „băieții din gașcă” și premiate la vreun festival, dar dispar inevitabil în nisipurile avare ale timpului…
Ajuns până aici, atentul cititor al acestor rânduri își va pune o întrebare firească și legitimă: de ce atunci ne inviți să privim „exerciții stilistice” efemere? Răspunsul nu va fi simplu de explicat rațional (cu toate că vom încerca), dar simplisim, pentru a justifica alegerea de azi: ambele emană acea „lumină neînțeleasă” care ne procură plăcere și ne face să privim filmul până la sfârșit, uitând de „conștiința profesională” și obligații. Această „conștiință profesională” mă face să privesc varii creații, pentru a alege grâul de neghină (sper că apreciați sacrificiul). Dar niciodată nu voi îndrăzni să recomand cititorilor revistei un Titane (2021, Julia Ducournau), chiar dacă e ditamai „Palme d’Or”, sau un Kinds of Kindness (2024, Yórgos Lánthimos), chiar dacă ador realizatorul, iar filmele sale The Lobster (2015) și Poor Things (2023) le consider mari de tot, de antologie.
Dar să nu întindem prea mult vorba și să plonjăm în viul subiectului
El Jockey (Luis Ortega, 2024). Filmul a fost în competiția Festivalului de la Veneția și a reprezentat Argentina pentru cel mai bun film străin la Oscars (chiar dacă nu a fost selecționat în short‑list). Luis Ortega este la al cincilea lungmetraj și vom menționa că precedenta sa realizare (El Angel (2018)) a fost selecționată pentru concursul „Un certain regard” la Cannes și, la fel, a fost propus de Argentina pentru Oscars.
El Jockey ne prezintă povestea lui Remo Manfredini, un jockey‑star care călărește pentru un mare mafiot, Sirena. Remo are o relație cu Abril, jockey și ea, din echipa lui Sirena. Remo însă e pe o pantă neagră, în plin proces de autodistrugere, consumând în exces alcool și droguri. Sirena cumpără un cal foarte scump, pe care Remo, drogat, îl omoară în cursă și mai nu se omoară și el, dar scapă. Abril, în mod firesc, ar trebui să‑i ia locul de vedetă, dar ea e gravidă de la Remo. A fi nr. 1 sau copilul? Sirena, înfuriat, dă ordin zbirilor săi să‑l găsească pe Remo și să‑l omoare. De altfel, în engleză filmul a fost distribuit cu titlul Kill The Jockey. Încâlcită poveste, nu‑i așa?
Dar nu atât povestea filmului este de apreciat, cât realizarea lui estetică. Vom menționa că la imagine a lucrat Timo Salminen, colaboratorul dintotdeauna al lui Aki Kaurismäki. Suprarealist și oniric, filmul pare destul de derutant, dar devine pe parcurs absolut fermecător. De remarcat și prestația impecabilă a actorilor: Nahuel Pérez Biscayart și Úrsula Corberó, foarte buni ambii.
Dacă sunteți curioși de a încerca o experiență cinematografică plină de originalitate și curaj estetic, vă recomand călduros El Jockey! Nu veți regreta, cu certitudine.
L’Empire (Bruno Dumont, 2024). Bruno Dumont este un regizor aparte. Primul său lungmetraj a ieșit hăt, în 1997, și are astăzi la activ o duzină. Cu toate acestea am greși dacă l‑am numi „un regizor de succes”. A luat câte o recompensă relativ importantă pe ici, pe colo (este un abonat la premiile juriilor), iar filmele lui au fost selecționate cu regularitate la festivalurile importante internaționale. Și pentru a nu deroga de la regulă, L’Empire a fost recompensat cu premiul juriului la Berlinale 2024.
Dumont ne prezintă de această dată o poveste trăsnită de tot: un fel de Star Wars rural, dacă se poate imagina asemenea erezie. Acțiunea filmului se derulează într‑un sat pierdut din nordul Franței, dar ceea ce se întâmplă la fața locului are dimensiuni interstelare. O adevărată luptă între forțele „binelui” și ale „răului”, iar o bună parte din localnici nu sunt altceva decât cavaleri galactici ai celor două tabere deghizați în țărani.
Filmul pare o farsă prost realizată de la început, dar pe măsură ce avansăm înțelegem că aparenta mediocritate tehnică este doar un subterfugiu al realizatorului. Iar în arièrre‑planul fațadei de parodie ironică vom regăsi întrebări fundamentale despre natura binelui și a răului (pe bune, pe durata filmului spectatorul nu va putea avea mai multe simpatii pentru cei „buni” decât pentru cei „răi”), despre futilitatea acestei lupte pe fundalul banalității existențiale, care apare, ca o evidență, mult mai plină de sens (și trăim vremuri în care avem acută nevoie de acest sentiment).
Pentru noi, spectatori români, vom menționa că unul din rolurile principale este interpretat de Anamaria Vartolomei, revelația anului 2024 în Franța. Iar performanța lui Fabrice Luchini mi‑a părut una absolut stratosferică.
Dacă vi se face dor de un film cu cavaleri siderali deghizați în țărani neciopliți, de catedrale zburătoare, de forțe „malefice” care dansează și se distrează copios și multe alte șmecherii năstrușnice, dar pline de sens profund, vă recomand călduros L’Empire!
