pentru tata, contau lucrurile cu adevărat importante
nu pierdea timpul cu nimicuri
straniu dar au existat în viața mea momente
mai ales în ultimii ani
când uitându-mă la el, îmi trecea prin minte
că așa mi-l voi aminti când nu va mai fi
alungam imediat acele gânduri
iar acum imaginile îmi revin în memorie
clare și vii, ca niște filme recente
tata făcând găuri în beton, să-mi pună niște pervazuri de
lemn în casă
așa cum mi se năzărise mie că ar fi frumos
tata, așezat pe un scăunel, cu spatele lipit de zid
uitându-se îngândurat peste nistru
încăpea ghemuit pe acel scăunel, tot de el făcut
m-am lipit atunci de spatele lui sperând că prezența mea îl
va ajuta măcar puțin
nu știu dacă a fost așa
tata urcând în fugă scările de piatră, ținând în față o găleată
plină cu mere sau prune, sau pere, sau struguri
toamna, dimineață tare, trebuia să pornim spre bucurești
alerga cu găleata aia la deal
și era în el atâta regret că plecăm
în ochii și în mâinile lui care se încăpățânau să rămână
puternice
se străduia și chiar îi reușea
să nu ne arate nouă, copiilor,
că îi este greu, că nu mai poate, că îi e frică
de despărțire, de singurătate, de frig
și de zăpada pe care va ajunge să n-o mai poată da cu
lopata
luciul cald al copilăriei
tata avea grijă de încălțămintea noastră
o spăla dacă era murdără
o lustruia stând în genunchi
simt și acum pe picior peria deasă
apoi cârpa de bumbac
plimbată apăsat de la stânga la dreapta și invers
fâșâitul prevestitor de plecare
și căldura care se ridica încet
spre inim
de neuitat
clinchetul farfuriilor de porțelan extrafin
făcute țăndări într-o seară de crăciun
e cel mai frumos sunet auzit în viața mea
a exclamat, surprinsă, cătălina
și-n mintea mea tot așa a rămas
