Lilia Bicec (Zanardelli), scriitoare, jurnalistă. Născută la 2 martie 1965, în s. Viișoara, Glodeni. A activat în domeniul ziaristic. Din 2000, locuiește în Italia.
Opera: Testamentul necitit (2009), Bumerang (2016), Lagărul 33 (2019) ș.a.
„Viața… e tristă și veselă, e o serată unde dansează vrăjitoarele rele și zânele bune, unde se plânge și se râde, se urăște și se iubește. Toți pământenii au bilet de intrare la acest bal. Vrem sau nu, aceasta este viața și odată ce te-ai născut, intrarea în joc este inevitabilă”. Acesta este fragmentul liminar al romanului-strigăt, romanului-semnal de alarmă – „Testamentul necitit”, semnat de scriitoare Lilia Bicec, al cărei ritm al jocului vieții ne-am propus să îl descoperim prin intermediul acestui interviu.
Dragă doamnă autor, propun „să încălzim” cititorii , înainte de a ne aventura, asemeni „porumbelului învârtăreț” al lui Leo Butnaru, din „Copil la ruși”, în dansul propriu-zis al existenței dumneavoastră (ca niște dansatori avizați ce suntem). Spuneți-ne cum se definește Lilia Bicec omul și cum se definește Lilia Bicec scriitoarea? În ce punct cele două se intersectează și unde se bifurcă?
Cred că mergem în tandem și mi-ar plăcea să continui în ritmul valsului lent, deși viața este așa cum începe primul roman și, oricum te-ai pregăti unde să cazi, când plonjezi, doare… Ca persoană m-am condus mereu de motoul: în măsură izbânda te bucure, în măsură plângi în nevoi. Nu-mi place să pendulez de la o extremă la alta și am încercat, indiferent de situație, să-mi mențin calmul. Sunt mamă, soție, bunică și dau o mare prioritate familiei. Dețin acest rol din datorie, dar și din mare plăcere. Apoi, vine scrisul, care în diferite perioade ale vieții a avut semnificații diverse. Când lucram la ziar trebuia să-mi fac datoria, când am venit în Italia scrisul a constituit un adevărat paliativ împotriva solitudinii, o adevărată terapie. Iar după prima carte, creația a devenit pentru mine o responsabilitate, dar și o plăcere, o modalitate de a relaționa și de a mă menține la suprafață.
Cred că suntem pregătiți să intrăm în jocul „balului” dumneavoastră. Așadar, privind de la înălțimea anului 2021, ce aveți de reproșat Italiei anului 2000 și pentru ce îi sunteți recunoscătoare?
Nu pot obiecta nimic unei țări care m-a adoptat și unde mă simt împlinită. Mi-au lipsit mult întâlnirile cu cititorii din cauza circumstanțelor create de pandemie, dar sunt oaspete virtual în fiecare sâmbătă la Biblioteca dei Ragazzi i Care GROUP din Pomigliano d’Arco, apoi am avut și alte întâlniri virtuale cu cititorii. Totodată, anul 2000 mi-a adus premiul Internațional Goldeni Books Awards grație cărții „Lagărul 33” care a fost apreciată ca cea mai bună dramă. „Lagărul 33” este o carte care revendică valoarea mărturiei istorice și încep narațiunea cu un episod dramatic și tăcut: masacrul prizonierilor de război, fiind la moment unicul roman în literatura română care a tratat această temă durută.
Îi sunt recunoscătoare Italiei pentru oamenii dragi pe care i-am cunoscut, pentru sensibilitatea manifestată în momentele grele din viața mea și pentru corectitudinea lor, cel puțin față de mine.
În ce mod v-a influențat viața literară participarea la Salonul Internațional de Carte din Torino în 2013? Ce alte astfel de evenimente culturale v-au marcat?
În 2013 a apărut în italiană „Testamentul necitit” cu un tiraj de zece mii exemplare la Editura Giulio Einaudi. Am fost invitată lansez cartea în cadrul Salonului de Carte din Torino, iar seara să iau parte la cină de rând cu cel puțin o sută de scriitori. Aceasta, cred, a fost botezul meu de intrare în lumea literară a Italiei. De aici au pornit toate interviurile: televizate, radiofonice, presă și, ulterior, invitații la lansarea cărții, începând din nordul Italiei până la sudul ei. Aceste evenimente au fost o școală pentru mine, eu fiind bucuroasă să pot transmite mesajul cărții.
Scrisului i s-a atribuit, dintotdeauna, varii roluri, unii au scris pentru evadare, alții pentru regăsire. În cazul dumneavoastră poate fi vorba de un scop predefinit al actului creator?
În creație îmi găsesc confortul și îmi aparțin.
Dacă e să ne raportăm la romanul „Testamentul necitit”, în care ați dat voce unei dureri acerbe a mamelor care lucrează departe de copii, strigător la cer fiind, mai ales, momentul în care personajul, aflat în Italia, îngrijește o fetită străină, gândindu-se la copiii ei, rămași înlăcrimați într-o Moldovă nemiloasă, credeți că l-am putea considera drept un manifest sau o tentativă de răscumpărare a dorului bidimensional, resimțit, pe de o parte, de mamă pentru copiii de acasă și, pe de altă parte, de copii pentru mama plecată departe, prin lăsarea unei moșteniri literare?
Probabil, atunci când scriam răvașele era un strigăt care se amplifica, contopindu-se cu miile de voci ale mamelor nevoite să lase acasă tot ce le era mai drag și mai scump și să plece peste hotare. Mă simțeam vinovată că și eu mi-am lăsat copiii, și, poate, inconștient aveam tentația să răscumpăr dorul bidimensional, dar nu cred că noi, mamele plecate, am reușit sau vom izbuti să acoperim acel gol vreodată. Totodată, scriam acele scrisori fără nicio intenție de a le publica, dar țineam mult ca copiii mei, într-o bună zi, să le citească și, într-adevăr, să le păstreze ca o mică moștenire. Tot în acest context, țin să subliniez că, în 2009, când a apărut „Testamentul necitit”, fenomenul exodului era abordat de mass-media mai mult prin știri senzaționale, iar cei de acasă nu aveau o imagine veridică a vieții apropiaților lor plecați la muncă în Occident și am încercat să dau publicului fața adevărată a emigrației.
În 2016, la televiziunea RAI 3, în baza cărții „Testamentul necitit”, ediția italiană, a apărut documentarul „Am și eu un loc pe lume”. Cât din emoția și durerea cărții transpune acest film?
Filmul documentar „Am și eu un loc în lume” a fost turnat pe baza cărții „Testamentul necitit” și este un du-te-vino între Italia și Moldova, evident cu filmări la Viișoara, Glodeni, Chișinău. Aveam nevoie să găsim ceva de tipul frontierei și fratele meu mi-a spus că mai există la Chetriș, Fălești, în pădure, o barieră care nu permite populației să treacă de partea cealaltă. Deci, am mers acolo, fiind zonă de frontieră, dar aveam permis de la Ministerul Afacerilor Interne să filmăm pe teritoriul Moldovei. Ne-am apropiat, ca să fiu filmată cum trec pe sub barieră (așa cum era descris în carte trecerea din Republica Cehă în Germania). În acel moment, deși trecuseră șaisprezece ani de la adevărata mea trecere clandestină, am avut o senzație teribilă, iar amintirile s-au prăbușit peste mine ca o avalanșă, simțind că-mi fuge pământul de sub picioare. Am rugat trupa să plecăm cât mai repede de acolo. Acesta era un caz, dar au fost și altele care mă făceau să retrăiesc momentele la care nu mai doream să revin.
Recent, a apărut a doua ediție a romanului „Bumerang”, în limba italiană, scos în trei mii de exemplare și care urmează să ajungă în peste o sută de biblioteci din Italia. Ce formulă magică ați folosit la făurirea acestui text?
Formula magică, dar și „chinul lui Sisif” a fost să „îmbrac hainele” protagonistei Elena și să scriu romanul la persoana întâi. Să-i ascult pe mulți tineri din a doua generație de imigranți și să empatizez cu personajele din roman, căci doar astfel poți percepe și înțelege mai bine sentimentele și vicisitudinile prin care au trecut copiii rămași singuri acasă. Am încercat să mențin un raport constant între empatia sentimentală și ficțiunea literară, dar mulți cititori mi-au afirmat că s-au regăsit în personajele cărții și unele pasaje i-au ajutat să atenueze cicatricele lăsate de plecarea mamelor la muncă peste hotare. Cartea „Bumerang” este despre efectele negative ale emigrației feminine și, din păcate, despre consecințele ei care continuă să lovească acolo de unde a pornit.
În momentul în care scrieți un roman, vă gândiți la publicul căruia îl adresați? Îl gândiți ca pe un text pentru cititorii români sau italieni?
Primul roman s-a născut de la sine: nu m-am gândit cine poate fi cititorul, eu țineam mult să transmit mesajul despre adevărul emigrației. Când traduceam cartea în italiană, mi-am dat seama că am un mesaj și pentru cititorul italian: cine sunt acele femei care lucrează în casele lor, de unde vin și de ce? De asemenea care este destinul dramatic al Moldovei și de ce am fost constrânse să emigrăm.
Evenimentele din cartea „Bumerang” inițial se desfășoară în Moldova, iar pe la jumătatea cărții se transferă în Italia și descriu despre integrarea acestor copii într-o societate străină și chiar pe alocuri ostilă.
pe când „Lagărul 33” este despre un soldat italian, care se salvează ca prin minune din groapa comună, după 86 de zile, din lagărul din Bălți. Deci, cititorul cărților poate fi fără echivoc atât italian, cât și român. Oricum, prin romanele scrise am încercat să creez un pod între Moldova și Italia, pentru a ne cunoaște mai bine trecutul, dar și pentru a explica prezentul.
Scrierea cărui roman v-a solicitat emoțional cel mai mult?
În „Testamentul necitit” sunt pasaje pe care nu reușesc să le mai recitesc, dor prea mult. Nu este ușor să scrii despre tine însuți, să te expui în fața cititorului așa cum ești: cu bune și mai puțin bune. Și totuși, eu am fost sinceră așa cum se cuvine să fie o mamă cu fiii săi. Am făcut-o nu de dragul francheței, ci pentru a descrie un adevăr pe care nu oricine a avut curajul să-l facă și nu din considerentul că am dorit să mă evidențiez, ci pentru că depășisem stereotipurile și prejudecățile.
Dacă ar fi să dețineți Lampa lui Aladin (că tot am pornit pe interpretarea alegorică a vieți sub forma unui bal), care să vă permită împlinirea a trei dorințe, care ar fi ele?
Sunt o fire pragmatică, dar și optimistă, iar ceea ce-mi doresc la moment e să ieșim cât mai curând din pandemie.
Apoi, i-aș cere lui Aladin să adune răul din lume și să-l sechestreze în Lampa sa.
O altă dorință este să îmbătrânesc ca în poezia lui Ion Minulescu: „În orașu-n care plouă/ De trei ori pe săptămână/ Un bătrân și o bătrână – /Două jucării stricate – / Merg ținându-se de mână…”
Avem certitudinea faptului că anume așa veți îmbătrâni. Mulțumim mult pentru acest interviu.
Lilia Bicec (Zanardelli), scriitoare, jurnalistă. Născută la 2 martie 1965, în s. Viișoara, Glodeni. A activat în domeniul ziaristic. Din 2000, locuiește în Italia.
Opera: Testamentul necitit (2009), Bumerang (2016), Lagărul 33 (2019) ș.a.
„Viața… e tristă și veselă, e o serată unde dansează vrăjitoarele rele și zânele bune, unde se plânge și se râde, se urăște și se iubește. Toți pământenii au bilet de intrare la acest bal. Vrem sau nu, aceasta este viața și odată ce te-ai născut, intrarea în joc este inevitabilă”. Acesta este fragmentul liminar al romanului-strigăt, romanului-semnal de alarmă – „Testamentul necitit”, semnat de scriitoare Lilia Bicec, al cărei ritm al jocului vieții ne-am propus să îl descoperim prin intermediul acestui interviu.
Dragă doamnă autor, propun „să încălzim” cititorii , înainte de a ne aventura, asemeni „porumbelului învârtăreț” al lui Leo Butnaru, din „Copil la ruși”, în dansul propriu-zis al existenței dumneavoastră (ca niște dansatori avizați ce suntem). Spuneți-ne cum se definește Lilia Bicec omul și cum se definește Lilia Bicec scriitoarea? În ce punct cele două se intersectează și unde se bifurcă?
Cred că mergem în tandem și mi-ar plăcea să continui în ritmul valsului lent, deși viața este așa cum începe primul roman și, oricum te-ai pregăti unde să cazi, când plonjezi, doare… Ca persoană m-am condus mereu de motoul: în măsură izbânda te bucure, în măsură plângi în nevoi. Nu-mi place să pendulez de la o extremă la alta și am încercat, indiferent de situație, să-mi mențin calmul. Sunt mamă, soție, bunică și dau o mare prioritate familiei. Dețin acest rol din datorie, dar și din mare plăcere. Apoi, vine scrisul, care în diferite perioade ale vieții a avut semnificații diverse. Când lucram la ziar trebuia să-mi fac datoria, când am venit în Italia scrisul a constituit un adevărat paliativ împotriva solitudinii, o adevărată terapie. Iar după prima carte, creația a devenit pentru mine o responsabilitate, dar și o plăcere, o modalitate de a relaționa și de a mă menține la suprafață.
Cred că suntem pregătiți să intrăm în jocul „balului” dumneavoastră. Așadar, privind de la înălțimea anului 2021, ce aveți de reproșat Italiei anului 2000 și pentru ce îi sunteți recunoscătoare?
Nu pot obiecta nimic unei țări care m-a adoptat și unde mă simt împlinită. Mi-au lipsit mult întâlnirile cu cititorii din cauza circumstanțelor create de pandemie, dar sunt oaspete virtual în fiecare sâmbătă la Biblioteca dei Ragazzi i Care GROUP din Pomigliano d’Arco, apoi am avut și alte întâlniri virtuale cu cititorii. Totodată, anul 2000 mi-a adus premiul Internațional Goldeni Books Awards grație cărții „Lagărul 33” care a fost apreciată ca cea mai bună dramă. „Lagărul 33” este o carte care revendică valoarea mărturiei istorice și încep narațiunea cu un episod dramatic și tăcut: masacrul prizonierilor de război, fiind la moment unicul roman în literatura română care a tratat această temă durută.
Îi sunt recunoscătoare Italiei pentru oamenii dragi pe care i-am cunoscut, pentru sensibilitatea manifestată în momentele grele din viața mea și pentru corectitudinea lor, cel puțin față de mine.
În ce mod v-a influențat viața literară participarea la Salonul Internațional de Carte din Torino în 2013? Ce alte astfel de evenimente culturale v-au marcat?
În 2013 a apărut în italiană „Testamentul necitit” cu un tiraj de zece mii exemplare la Editura Giulio Einaudi. Am fost invitată lansez cartea în cadrul Salonului de Carte din Torino, iar seara să iau parte la cină de rând cu cel puțin o sută de scriitori. Aceasta, cred, a fost botezul meu de intrare în lumea literară a Italiei. De aici au pornit toate interviurile: televizate, radiofonice, presă și, ulterior, invitații la lansarea cărții, începând din nordul Italiei până la sudul ei. Aceste evenimente au fost o școală pentru mine, eu fiind bucuroasă să pot transmite mesajul cărții.
Scrisului i s-a atribuit, dintotdeauna, varii roluri, unii au scris pentru evadare, alții pentru regăsire. În cazul dumneavoastră poate fi vorba de un scop predefinit al actului creator?
În creație îmi găsesc confortul și îmi aparțin.
Dacă e să ne raportăm la romanul „Testamentul necitit”, în care ați dat voce unei dureri acerbe a mamelor care lucrează departe de copii, strigător la cer fiind, mai ales, momentul în care personajul, aflat în Italia, îngrijește o fetită străină, gândindu-se la copiii ei, rămași înlăcrimați într-o Moldovă nemiloasă, credeți că l-am putea considera drept un manifest sau o tentativă de răscumpărare a dorului bidimensional, resimțit, pe de o parte, de mamă pentru copiii de acasă și, pe de altă parte, de copii pentru mama plecată departe, prin lăsarea unei moșteniri literare?
Probabil, atunci când scriam răvașele era un strigăt care se amplifica, contopindu-se cu miile de voci ale mamelor nevoite să lase acasă tot ce le era mai drag și mai scump și să plece peste hotare. Mă simțeam vinovată că și eu mi-am lăsat copiii, și, poate, inconștient aveam tentația să răscumpăr dorul bidimensional, dar nu cred că noi, mamele plecate, am reușit sau vom izbuti să acoperim acel gol vreodată. Totodată, scriam acele scrisori fără nicio intenție de a le publica, dar țineam mult ca copiii mei, într-o bună zi, să le citească și, într-adevăr, să le păstreze ca o mică moștenire. Tot în acest context, țin să subliniez că, în 2009, când a apărut „Testamentul necitit”, fenomenul exodului era abordat de mass-media mai mult prin știri senzaționale, iar cei de acasă nu aveau o imagine veridică a vieții apropiaților lor plecați la muncă în Occident și am încercat să dau publicului fața adevărată a emigrației.
În 2016, la televiziunea RAI 3, în baza cărții „Testamentul necitit”, ediția italiană, a apărut documentarul „Am și eu un loc pe lume”. Cât din emoția și durerea cărții transpune acest film?
Filmul documentar „Am și eu un loc în lume” a fost turnat pe baza cărții „Testamentul necitit” și este un du-te-vino între Italia și Moldova, evident cu filmări la Viișoara, Glodeni, Chișinău. Aveam nevoie să găsim ceva de tipul frontierei și fratele meu mi-a spus că mai există la Chetriș, Fălești, în pădure, o barieră care nu permite populației să treacă de partea cealaltă. Deci, am mers acolo, fiind zonă de frontieră, dar aveam permis de la Ministerul Afacerilor Interne să filmăm pe teritoriul Moldovei. Ne-am apropiat, ca să fiu filmată cum trec pe sub barieră (așa cum era descris în carte trecerea din Republica Cehă în Germania). În acel moment, deși trecuseră șaisprezece ani de la adevărata mea trecere clandestină, am avut o senzație teribilă, iar amintirile s-au prăbușit peste mine ca o avalanșă, simțind că-mi fuge pământul de sub picioare. Am rugat trupa să plecăm cât mai repede de acolo. Acesta era un caz, dar au fost și altele care mă făceau să retrăiesc momentele la care nu mai doream să revin.
Recent, a apărut a doua ediție a romanului „Bumerang”, în limba italiană, scos în trei mii de exemplare și care urmează să ajungă în peste o sută de biblioteci din Italia. Ce formulă magică ați folosit la făurirea acestui text?
Formula magică, dar și „chinul lui Sisif” a fost să „îmbrac hainele” protagonistei Elena și să scriu romanul la persoana întâi. Să-i ascult pe mulți tineri din a doua generație de imigranți și să empatizez cu personajele din roman, căci doar astfel poți percepe și înțelege mai bine sentimentele și vicisitudinile prin care au trecut copiii rămași singuri acasă. Am încercat să mențin un raport constant între empatia sentimentală și ficțiunea literară, dar mulți cititori mi-au afirmat că s-au regăsit în personajele cărții și unele pasaje i-au ajutat să atenueze cicatricele lăsate de plecarea mamelor la muncă peste hotare. Cartea „Bumerang” este despre efectele negative ale emigrației feminine și, din păcate, despre consecințele ei care continuă să lovească acolo de unde a pornit.
În momentul în care scrieți un roman, vă gândiți la publicul căruia îl adresați? Îl gândiți ca pe un text pentru cititorii români sau italieni?
Primul roman s-a născut de la sine: nu m-am gândit cine poate fi cititorul, eu țineam mult să transmit mesajul despre adevărul emigrației. Când traduceam cartea în italiană, mi-am dat seama că am un mesaj și pentru cititorul italian: cine sunt acele femei care lucrează în casele lor, de unde vin și de ce? De asemenea care este destinul dramatic al Moldovei și de ce am fost constrânse să emigrăm.
Evenimentele din cartea „Bumerang” inițial se desfășoară în Moldova, iar pe la jumătatea cărții se transferă în Italia și descriu despre integrarea acestor copii într-o societate străină și chiar pe alocuri ostilă.
pe când „Lagărul 33” este despre un soldat italian, care se salvează ca prin minune din groapa comună, după 86 de zile, din lagărul din Bălți. Deci, cititorul cărților poate fi fără echivoc atât italian, cât și român. Oricum, prin romanele scrise am încercat să creez un pod între Moldova și Italia, pentru a ne cunoaște mai bine trecutul, dar și pentru a explica prezentul.
Scrierea cărui roman v-a solicitat emoțional cel mai mult?
În „Testamentul necitit” sunt pasaje pe care nu reușesc să le mai recitesc, dor prea mult. Nu este ușor să scrii despre tine însuți, să te expui în fața cititorului așa cum ești: cu bune și mai puțin bune. Și totuși, eu am fost sinceră așa cum se cuvine să fie o mamă cu fiii săi. Am făcut-o nu de dragul francheței, ci pentru a descrie un adevăr pe care nu oricine a avut curajul să-l facă și nu din considerentul că am dorit să mă evidențiez, ci pentru că depășisem stereotipurile și prejudecățile.
Dacă ar fi să dețineți Lampa lui Aladin (că tot am pornit pe interpretarea alegorică a vieți sub forma unui bal), care să vă permită împlinirea a trei dorințe, care ar fi ele?
Sunt o fire pragmatică, dar și optimistă, iar ceea ce-mi doresc la moment e să ieșim cât mai curând din pandemie.
Apoi, i-aș cere lui Aladin să adune răul din lume și să-l sechestreze în Lampa sa.
O altă dorință este să îmbătrânesc ca în poezia lui Ion Minulescu: „În orașu-n care plouă/ De trei ori pe săptămână/ Un bătrân și o bătrână – /Două jucării stricate – / Merg ținându-se de mână…”
Avem certitudinea faptului că anume așa veți îmbătrâni. Mulțumim mult pentru acest interviu.
