Lui Vlad C., fără voia lui „critic literar, poet, prozator și scriitor pentru copii”
Întâlnirile cu scriitorii sunt cu totul altfel în afara Chișinăului. Am înțeles asta acum trei ani, când eram manager de vânzări la o editură. Patronul nostru făcuse un obicei ca, măcar o dată în lună, să luăm câțiva autori, un portbagaj cu cărți și să mergem prin școli. „De acolo trebuie să începem, dacă vrem să mai avem clienți!”
Copiii de oraș nu păreau entuziasmați și așteptau să se termine cât mai repede adunarea și s-o șteargă acasă. Cel mai probabil, erau aduși cu forța. Însă, pentru cei din sate, vizita noastră chiar era un eveniment.
În toamna lui 2018, am mers cu scriitorii Augustin Carp și Efimia Buzu într-un gimnaziu din raionul Glodeni. Carp tocmai editase la noi un roman pentru adolescenți, iar Efimia Buzu scosese cu vreo doi ani în urmă o carte pentru copii, care se vindea slab de tot.
Am ajuns acolo pe la douăsprezece. Școala era în centru, nu departe primărie și biserică, lângă un magazin băgat într-o casă veche. Gazdele ne-au ieșit în întâmpinare:
- Bună ziua și bine ați venit! Sunt Maria Tulbure, directoarea instituției. Doamna Elena Mititelu, profesoară de română, doamna Tamara Ojog, profesoară de chimie și bibliotecară…
- Ne pare bine și vă mulțumim pentru primire.
- Haideți înăuntru, că ne așteaptă copiii!
Am intrat: șeful meu – primul, apoi Carp, Buzu, și eu după dânșii, cu două genți pline cu cărți în mâini.
- Mergem în sala sportivă, că acolo este loc pentru toți. Pe aici, vă rog!
Când am intrat, copiii s-au ridicat și au aplaudat, urmărindu-ne cu privirea. Am lăsat gențile cu cărți, scoțând doar câteva pe masă. În sală era un frig, de-ți înghețau gândurile sub căciulă. Câțiva elevi, băieții – în pantaloni negri și cămăși albe, iar fetele în rochițe și ii, stăteau ciucure într-un ungher din față. Ne-am așezat pe scaune și am așteptat să se facă liniște.
- Copii! începu directoarea. Astăzi, în școala noastră este o zi deosebită. Pentru că avem oaspeți dragi, mult așteptați, de la Chișinău. Dați-mi voie să vi-i prezint: domnul Igor Ghelciug, directorul editurii Accent (aplauze), domnul scriitor Augustin Carp (aplauze), doamna Efimia Buzu, poetă și prozatoare (aplauze) și domnul Vlad Croitoru, critic literar și scriitor pentru copii (aplauze).
Șeful meu se întoarse și-mi râse la ureche:
- Ei, uite c-ai ajuns și tu „clasic în viață”. Felicitări!
- Păi, manager de vânzări nu sună atât de bine… Sper să nu mă roage să le citesc și eu ceva.
Doamna Tulbure se uită la noi:
- Vă mulțumim că ați pășit pragul școlii noastre, leagăn de poezie și de dor al viitorului de mâine! Să știți că veți fi mereu oaspeți dragi și mult așteptați în școala noastră!
În aplauzele tuturor, directoarea se așeză pe un scaun din primul rând. Profesoara de română preluă ștafeta:
- Vă mulțumim, doamnă director, pentru aceste cuvinte frumoase. Dragi oaspeți, elevii clasei a șaptea v-au pregătit un buchet de toamnă, cu cântece și poezii. Vrem să vedeți și dumneavoastră ce copii talentați avem noi… Cătălina, poftim!
O copilă subțirică făcu un pas înainte și începu să citească de pe foaie:
- Augustin Carp este o lacrimă de dor a neamului. Ca și Grigore Vieru, a cântat ca nimeni altul patria, mama, limba noastră. Poeziile lui sunt ca un balsam pentru suflet și noi le citim și cu drag le învățăm pe de rost. Vă mulțumim, domnule poet, că ne faceți să trăim emoții deosebite!
Carp se ridică, luă buchetul de lalele artificiale pe care i-l întinse fata și vru să zică ceva, dar l-a oprit delicat doamna Mititelu:
- Dacă nu vă supărați, domnule scriitor. Vă vom oferi cuvântul la sfârșit.
Carp se așează la loc. Editase până atunci doar două volume de poezie și vreo șapte de proză, dar iată că, la Glodeni, era considerat un poet mare. Pentru asta a meritat să se trezească el în ziua aceea mult mai devreme de ora zece.
- Unde e Marcela? I-am dat și ei să învețe o poezie…
O profesoară veni cu lămuriri:
- E acasă. M-a sunat mă-sa și mi-a zis că Marcela n-o să vină azi la școală.
- De ce să nu vină?
- Ieri a fost Sfântul Dumitru. Iar pe tat-su îl cheamă Dumitru…
- Și?… O doare capul sau care-i problema? Las’ că-i arăt eu, la sfârșit de semestru!…
A zâmbit și s-a întors către sală:
- Acum o invit pe Mădălina să ne recite poezia „Toamna”.
Manifestarea a durat o oră și ceva. Cu cântece, fără niciun fel de acompaniament, cu niște scenete, total nepotrivite, cu câteva poezii de Carp și una sau două de Efimia Buzu.
Apoi, doamna Mititelu i-a rugat pe autori să citească ceva. Pentru că insista și nu voiam să dezamăgesc atâtea perechi de ochi curioși, pentru care devenisem un autor important, le-am reprodus din memorie un poem mai puțin cunoscut de Marin Sorescu. Iar cei mai curajoși copii din sală ne-au întrebat ce planuri de viitor avem și care sunt lucrurile ce ne fac fericiți.
După ce s-au terminat toate întrebările, Ghelciug avu și el ceva de spus:
- Dragi elevi, ne-ați convins că meritați tot ce e mai bun. Am adus aici mai multe cărți, să ajungă pentru toți, cărți în care autorii, precum și colegii mei de la editură, au turnat tot sufletul. Vă îndemn să vă apropiați și să cumpărați o carte care să vă amintească, peste ani, de ziua aceasta minunată, de vizita noastră și de primirea foarte călduroasă cu care ne-ați onorat și pentru care vă mulțumim.
Efimia Buzu prinse și ea la curaj:
- Haideți, copii. Nu vreau ca cineva dintre voi să plece acasă fără o carte de-a mea. Am scris-o anume pentru voi, cu gândul la fiecare dintre voi…
Primii au venit elevii care pregătiseră pentru noi concertul. Ne-au înmânat câte un buchet de flori artificiale. Probabil, doar asta se găsea în magazinul de lângă școală.
De mine s-a apropiat o fetiță subțirică, timidă. Avea părul prins în două cosițe, legate cu niște fundițe curate, dar pe care le purtaseră, se pare, la vremea lor, bunică-sa, apoi maică-sa și toate mătușile. Era încălțată într-o pereche de adidași băiețești, de pe care, pe locuri, căzuseră culorile. Mi-a întins trei lalele cu tulpina din sârmă și o aplicație din semințe de bostan. I-am mulțumit, stăpânindu-mi lacrimile și ea s-a ferit într-o parte. A scos din buzunăraș un portmoneu îmbătrânit, s-a uitat înăuntru, apoi la colegii care așteptau la coadă autografe, la cărțile de pe masă și se întoarse la locul ei din sală.
Am luat o carte de pe masă și am ajuns-o din urmă:
- Ține, e pentru tine, i-am zis, simțind cum mi se ridică un nod în gât.
- Vă mulțumesc! mi-a răspuns, luând cartea cu teamă să nu mă răzgândesc.
- Ce-ai făcut cu exemplarul acela? m-a întrebat șeful.
- Am să-l plătesc eu, i-am răspuns, înțelegând din privirea lui că nu-mi aproba gestul.
După ce Efimia Buzu și Augustin Carp au oferit autografe tuturor copiilor și după ce am făcut poze pe scările școlii, Ghelciug a oferit, din partea editurii, câte două cărți doamnei directoare și profesoarei de română, și vreo cinci bibliotecii.
Copii au fost trimiși acasă, iar noi – invitați în cabinetul de română. Ori că eram tare flămând, ori că nu mai mâncasem de ceva vreme bucate de casă, dar plăcintele erau grozave, mai ales, la brațetă cu un pahar de vin negru.
La al treilea ulcior, doamna directoare ne promisese că, dacă îi rămânea ceva bani la sfârșit de an, va face numaidecât o achiziție serioasă de la noi. Iar doamnei Mititelu îi veni o idee fantastică – să facă, în primăvară, o lecție deschisă, cu participarea lui Carp, a doamnei Buzu și, bineînțeles, a mea.
Ne-am despărțit cu mare chin, când începea să se întunece. Le-am mai promis o dată, când urcam în mașină, că vom veni, ori de câte ori aveau să ne invite.
Până la Chișinău eram vreo patru ore de drum. Carp și Buzu își împărtășeau impresiile, vădit entuziasmați de succesul escapadei. La un moment, Ghelciug zise, ca să-l aud doar eu:
- Vinul era cu zahăr… Nu știu ăștia de la nord să facă vin. În schimb, îți fierb țuică bună din orice material. Trebuie să ne oprim numaidecât pe la o farmacie…
Când am ajuns în Chișinău, erau niște ambuteiaje cum sunt doar înainte de Paște, când toți se duc, care și pe unde. Am trecut și i-am lăsat pe Carp – la Botanica, pe Buzu – la Telecentru, apoi șeful m-a dus pe mine la Buiucani. Mi-am luat din portbagaj punga în care erau cele trei lalele artificiale și aplicația din semințe de bostan. Ghelciug mi-a întins mâna:
- Ei hai, domnu’ critic literar și scriitor pentru copii, o seară bună.
Am zâmbit ca un om obosit de prea multe probleme:
- O seară bună. Pe mâine.
În curte, mi-am aprins o țigară, ultima pe ziua aceea, și am fumat-o în liniște. Peste oraș se lăsa un ger de noiembrie. Am aruncat chiștocul, mi-am șters ochii cu dosul palmei și am sunat la interfon…
P.S. A doua zi, soția a aruncat florile și aplicația din semințe de bostan la gunoi.
