Duminică, 27 iunie.
Ieri am fost în patru sate: Gherman, Sculeni, Cioropcani și Mănoilești. O echipă a Uniunii Cineaștilor de la Chișinău va realiza un film despre decorul caselor din Moldova. La Gherman, le-am prezentat cea mai colorată casă, construită în anul 1958. Apoi, am mers la bătrâna Caleavalea din Sculeni. Mi-a spus că a pupat televizorul când m-a văzut. E tot mai slabă, mai trasă la față, dar, totuși, în putere. Am sunat-o pe Nina Zaharescu, fostă Mahu, să mai vorbească cu bătrâna. La Cioropcani, parcă m-am întors în viața anterioară. În Mănoilești, le-am prezentat cea mai frumoasă casă din Moldova. Continui să o numesc așa. Nu am mai fost în ea de un an și jumate, iar starea ei e tot mai rea. Moștenitorul principal continuă din nepăsare, neputință, din prostia soției, să își bată joc de o casă emblematică. Cuptorul mare, la care cocea tot satul, pe timpul bătrânilor Florea, a fost dărâmat de moștenitor. Probabil că i s-a părut mai ușor de dărâmat, decât de reparat. Fac alte fotografii. E bine să rămână.
Miercuri, 30 iunie
Dimineața, am luat, la ora 6.00, autobuzul spre sat. Am stat toată ziua în birou citind Dicționarul Biografic al Literaturii Române, volumul II, literele M-Z. Cafea și citit. E ziua mea de naștere. Sunt izolat ca într-o fotografie veche uitată în vreo casă. O fărâmă de spațiu și timp. Primesc mesaje de felicitare din Moldova, Găgăuzia, Moscova, Sankt Petersburg și România. Un sătean bate la ușă:
– Bună dimineața! Am venit să vă felicit. Am văzut că nu răspundeți pe facebook.
Invit omul, stingher cumva, să ia loc. Cuvintele lui treceau pe lângă mine. În minte vedeam doar fotografii, chipuri de oameni, sate. La ora 13.00, am luat același autobuz spre casă. Erau 33 de grade. Mașina plină ochi de femei – țărănci-proletare – care merg să își câștige existența în mici fabrici textile. Opt ore pe zi sunt muncitoare și restul orelor sunt țărănci. Aveam impresia că sunt într-un autobuz care transportă femei-pușcăriașe de la o închisoare la alta. De la rău la mai rău.
Duminică, 4 iulie
Mă doare locul unde dra doctor Palaghia m-a tăiat, nereușind să mă opereze cu laserul. Răscolesc albumele, însemnările, întorc biblioteca cu mii de volume pe dos. Gândul îmi e doar la album, la Moldova, La Găgăuzia, la cercetare, la lucrarea despre satele scriitorilor.
8 iulie
Merg în Bulhac, despre care am spus permanent ca este Satul Tristeții Albastre. În Casa de Cultură cu stea mare și roșie se fac pregătiri pentru alegeri. Sala mare e întunecoasă și albastră. Fac câteva fotografii. Femeia care păzea începe să plângă. Tristețea albastră mi se transmite. Plec spre Izvoare, unde o bătrână îmi ceruse să îi fac o fotografie mare:
– Măi Ștefănel, să am o poză când or să mă petreacă.
Cu un an în urmă, mă ruga să îi cumpăr casa pe care o tot fotografiam.
– Am 80 de ani și mâine baba moare. (adică ea – n.m.). Nu vrei să cumperi casa? Uite ce frumoasă e! E din 1971. O vrei? mă întreabă.
Ce să îi spun? Că am la mine 200 de lei moldovenești și ăia împrumutați?
Duminică, 11 iulie, 23:55
E miezul nopții și abia am venit din Moldova, unde am făcut fotografii în tren. Estetrenul în care încap mai multe sate. Trenul Vieții. Moldova.
Dimineața, pleacă din Ungheni spre Chișinău, iar seara, se întoarce. Și face asta de peste patruzeci de ani. Pe băncile astea de lemn au mers prima dată bunicii. Apoi, părinții și încă vreo două generații ale multor familii. La un moment dat, după 1991, un vagon era sală de cinema. Se dădea video. Mare minune pentru acele vremuri! Film în tren! S-a isprăvit repede, căci oamenii abia aveau bani de bilet. Trenul parcă se transmite de la unii la alții. Ca o fotografie. Călătorii, ca și în perioada sovietică, devin dimineața muncitori și seara țărani. Trenul are însă farmecul și mirosurile lui specifice: motorină, sudoare, pâine coaptă, murături, parfumuri ieftine cumpărate de femei în sate. Astăzi, o fată mirosea, nu știu cum, oleacă altfel. O fi studentă la Chișinău și o fi descoperit parfumurile de la Fabrica Viorica. Fumul țigărilor Leana și Astra dublează norul de fum al trenului la plecarea din fiecare sat. Parcă e ritual. Scriu pe caietul meu verde cu chipul lui Maiakovski. Caietul ăsta e parte din mine. Am scris în el în trenul Moscova-Chișinău dar și în trenurile care mergeau spre Moscova de la Briansk, Balabanovo, Nara – Fominsk.
Satele se golesc. Trenul are uneori mai mulți călători decât unele sate prin care trece. Îmi place trenul acesta. Și sper să mai circule măcar încă patruzeci de ani. Dacă vor mai fi oameni în sate. Astăzi, trenul a trecut prin localități unde erau nunți. Mecanicii au salutat fiecare eveniment, pornind sirena. Trenul ăsta are farmecul lui. E chiar fascinant. Se identifică cu oameni, sate, destine. Fiecare călător parcă e membru al familiei trenului Ungheni-Chișinău și retur.
Luni, 12 iulie
Fascinația unei fotografii.
Găsesc o fotografie veche despre care întrebasem o femeie cine ar putea fi. În fotografie era o tânără de vreo 30 de ani.
– Nu știu cine e dar e veche. E de pe vremea când femeile purtau rochii!
Ce frumos!
Aflu că, în satul tristeții albastre, s-a votat roșu.
Marți, 13 iulie
Sunt așteptat să fac un reportaj fotografic la Fabrica de Covoare din Ungheni. Fusesem, cu o săptămână în urmă, ca să văd secțiile. Să știu ce lumină este, să văd utilajele. Să pot fi pregătit. Am revenit și am căutat să fac să reiasă din fotografii cum din firul de lână se ajunge la covor dar și încordarea oamenilor.
O zi la fabrica de Covoare din Ungheni, Republica Moldova.
Oameni și covoare.
Se știa de pe timpul Uniunii Sovietice că la Ungheni se fac covoare care te țin o viață întreagă. Fabrica se deschisese în anul 1980. În toate gospodăriile din Moldova, erau covoare realizate la Ungheni. Erau și în Casa Mare, în camerele copiilor, pe pereți, pe jos, peste tot. Se înfrumusețau corturile pentru nunți, se dădeau cadou tinerilor căsătoriți. Covoare se trimiteau cu trenul la Moscova covoare pentru rude. Era și trenul covoarelor moldovenești.
URSS s-a rupt la un moment dat ca un covor turcesc. Fabrica de la Ungheni a trecut prin momente grele. Dar a supraviețuit datorită investițiilor și calității. Astăzi, exportă în toată Europa și Asia. Japonezii, căci la ei merg multe covoare, învață și ei ce înseamnă un covor bun.
La fabrica din Ungheni, este o plăcere să observi încordarea oamenilor, munca lor plină de pasiune și covoarele ce ies din mâinile lor. Covoare pentru o viață. La plecare, am făcut două observații. Am văzut că stema calității de pe timpul URSS a fost distrusă. Era pe mozaicul din fața magazinului fabricii. A doua observație este că frumoasele covoare poartă nume ca Matrix, Osho și alte drăcii occidentale. Una e când vinzi în străinătate și cu totul altceva când ai magazin la poarta fabricii. Sunt întrebat ce propun:
– Să dați nume frumoase. Poate de fete.
Căci femeile țeseau odinioară scoarțele.
– Mulțumim! Ne vom gândi!
