Oksana – un simbol al femeii ucrainene
Mihai Vacariu: „Am încredere în acei oameni care nu dorm nopțile, care stau în frig în tranșee pentru ca eu, în Kiev, să pot dormi într-o cameră de hotel”
Trăim într-o epocă dominată de dezinformare și „fake news”, cu care lupți de ceva vreme. Crezi că literatura mai poate funcționa ca un spațiu al adevărului sau riscă să fie acoperită de nonsensul mediatic?
Literatura nu concurează direct cu fluxul de dezinformare, pentru că lucrează pe alt nivel. Fake news-ul simplifică, accelerează și distorsionează realitatea pentru efect imediat. Aici apare diferența esențială: una produce reacții, cealaltă construiește înțelegere.
Într-un mediu saturat de zgomot, literatura nu dispare, ci devine mai selectivă. Nu mai este un spațiu dominant, dar rămâne unul credibil. Literatura ne oferă ceea ce social media nu va putea oferi vreodată: posibilitatea de a ne raporta la poveștile nemuritoare ale literaturii universale pentru a înțelege natura umană, a ne înțelege pe noi înșine. Raportându-ne la aceste povești, la mările pic- turi și mările simfonii, reușim să supraviețuim ca ființe umane. Doar așa.
Vizitele tale frecvente în Ucraina îți oferă o perspectivă directă asupra suferinței și angoasei pe care o trăiesc oamenii de acolo. Cum se transformă această experiență personală în discurs literar, așa cum știu că lucrezi la un nou roman de ceva timp?
Ceva mă atrage în mod irezistibil, aș putea spune, să merg în Ucraina: încerc, pe măsura puterilor mele, să îi ajut pe acei oameni, eroi, care luptă cu barbaria. Este lupta între două lumi: a hoției, minciunii, mafiotismului, a răului în genere, și a demnității, adevărului, libertății, adică lumea binelui și valorilor europene, propovăduite încă de grecii antici, în frunte cu Platon și Socrate. Nu cred că mă interesează în mod direct experiența de acolo pentru a include ceva în vreun roman sau scriere de a mea. Cu siguranță această dramă va fi interiorizată într-un fel sau altul, dar nu neapărat în mod explicit. Dincolo de suferință, durere și frică, eu văd acolo demnitate, curaj și o dorință incredibilă a acelor oameni de a fi liberi.
În întâlnirile și dialogurile cu alți autori pe care le ai în Ucraina, ce teme revin cel mai des: frica, rezistența, identitatea?
Transformarea acelei națiuni, determinarea de a rezista în fața răului, în fața barbariei, pentru că acei oameni au înțeles că doresc să fie parte a unei alte lumi, a unei lumi mai bune și mai drepte. Criminalul și mafiotul de Putin a înțeles foarte bine ce se întâmplă acolo și de aceea i-a cotropit: nu putea accepta ca încă o țară, chiar vecină cu ei, să aleagă calea libertății. Ar fi fost un exemplu mult prea prost pentru concetățenii lui. Acum chiar s-a transformat într-un exemplu de-a dreptul incredibil – mă refer la rezistența eroică a poporului ucrainean.
Cum crezi că va arăta literatura după acest război?
Literatura s-a schimbat deja și va continua să se schimbe. Nu s-ar putea altfel. Toți oamenii de acolo s-au schimbat. Aș putea spune chiar că au o altă identitate. Un astfel de război, cu astfel de pierderi, cu milioane de oameni plecați peste hotare, te schimbă radical. Aproape fiecare familie are un membru ucis, plecat în lume, în prizonierat… Totul se va schimba pentru mulți ani de acum încolo. Este și va fi multă suferință și durere, dar va fi multă demnitate și cu toții vor ști să prețuiască cel mai de preț lucru pe care poate un om și o națiune să îl aibă: LIBERTATEA. Va fi, cred, o literatură a libertății, mai presus de orice. Într-o formă sau alta.
Ce autori ucraineni citiseși înainte de a începe războiul și ce autori citești acum?
Nu am citit mulți autori ucrainieni înainte, iar acum am citit relativ puțini, fragmentar, Jadan, Kurkov și ceva poezie. Acum nu citesc literatura ucraineană, ci mărturie. Și nu redusă doar la acest aspect, evident, dar mă interesează fenomenul și modul în care este încorporat în literatură. Poezia întregii lor dureri trece dincolo de orice estetism. Îi citesc pe Maksym Kryvtsov, Serhii Jadan, Halina Kruk, Oksana Stomina, Irina Șuvalov și nu pot să nu vizualizez, efectiv, drama lor. Probabil și pentru că merg relativ des acolo și mă raportez în mod direct la ceea ce citesc acolo.
Dragă Mihai, acestea au fost întrebările Mariei, dar iată și întrebările mele. Am stat de vorbă cu prietenii mei care au fost în Ucraina după 24 februarie 2022, nu o singură dată, și toți mi-au spus că realitatea pe care au descoperit-o ei în țara vecină coincide într-o măsură foarte mică cu știrile despre țara vecină tirajate de mass-media sau pe rețelele sociale, care pun accentul pe senzațional și pe aspectele terifiante, vrând să-i înfricoșeze pe cititori. Știrile vorbesc despre atacuri cu drone și rachete, despre clădiri avariate și despre suferință. Ei bine, toți cei care au fost în Ucraina mi-au spus că mai există o realitate: oamenii ies la plimbare în parc, beau cafele în bar, mănâncă la restaurant, librăriile sunt deschise și pline de cumpărători, se montează spectacole de teatru, iar oamenii vin să le vadă, străzile sunt pline de mașini, troleibuzele, autobuzele, trenurile circulă. Dar despre această realitate nu se vorbește deloc în știri. Ai cunoscut și tu această realitate? Cum ai descrie-o?
Nu aș spune că e o realitate paralelă, ci că viața merge mai departe, aceeași viață, doar că sub o imensă presiune. Se vede asta în gesturile oamenilor, în modul cum discută, cum reacționează la alarmele aeriene, la întreruperile de curent electric și la zborul dronelor deasupra capetelor lor. Și nu e vorba de negare sau indiferență, pentru că oamenii știu exact unde se află și ce li se întâmplă. Nici măcar nu e evadare, ci control al propriei situații în care se află, al vieții lor. E o formă de rezistență după patru ani de război, patru ani de durere, patru ani de luptă. Aș descrie această realitate ca o formă de echilibru instabil: nimic nu e sigur, dar nimic nu e abandonat. Viața nu învinge, deocamdată, războiul, dar continuă să lupte. Poate că această rezistență tăcută, a întregii populații, este cea mai importantă și determinantă. Și curajoasă, evident.
În Ucraina te-ai întâlnit cu mulți scriitori și profesori universitari, iar pe unii dintre ei îi cunosc și eu. În pozele pe care le-ai distribuit pe Facebook erau optimiști, luminoși, zâmbitori. Parcă în contrast cu ceea ce ne spun știrile că se întâmplă în Ucraina. Poți să ne spui mai multe despre starea de spirit a oamenilor pe care i-ai întâlnit la Kiev?
Impresia de optimism este reală, dar, de asemenea, poate fi înșelătoare. Oamenii de acolo sunt (mai degrabă, au devenit) extrem de lucizi. Știu exact riscurile, au pierderi în jurul lor, în familiile lor, dar refuză să fie definiți doar de asta. Și în mediul literar, și cel academic, ca să nu spun de celelalte medii (armată, administrație, politică), se simte o concentrare clară. Discuțiile sunt mai directe, mai clare, mai eficiente. Există o energie orientată spre acțiune și mult mai puțin spre lamentație sau pălăvrăgeală. În același timp, se vede și oboseala, și aceea tot în gesturile oamenilor. În pauze, în tăceri, în dozarea efortului. Aș descrie starea de spirit ca o combinație între luciditate, disciplină/rigoare și o anumită formă discretă de speranță.
La Kiev te-ai întâlnit cu poeta Oksana Stomina. Un om foarte puternic și o mare poetă, al cărei soț se află în prizonierat la ruși de aproape patru ani, dar ea nu a încetat să-l aștepte și nu și-a pierdut speranța că va fi eliberat într-o bună zi. Toate poeziile ei sunt dedicate lui. Oksana Stomina e unul dintre cei mai optimiști oameni din această lume. De unde își extrage optimismul? Ce lecții de viață am putea învăța de la ea? Tu ce-ai învățat?
Oksana. Da, o ființă construită acum, în aceste vremuri de război. Un simbol al femeii ucrainene. Așa cum sunt foarte multe femei în Ucraina în acest moment. Sunt uimit și mă închin în fața determinării ei, a păstrării speranței, a luptei zilnice. O fidelitate care nu negociază sensul lucrurilor importante: iubirea, așteptarea, memoria. Într-o lume în care totul pare că se prăbușește, iată o femeie care prin gesturi simple, repetate zilnic, își clădește rezistența în fața răului absolut, în fața disperării. Această continuitate, permanență, dă sens vieții ei. Și nu e doar o atitudine, ci o rigoare interioară. Să nu abandonezi ceea ce contează, să lupți până la capăt, și chiar și dincolo de asta, chiar când nu știi ce se va întâmpla, când nu ai nicio garanție… Întâlnirea cu ea a fost revelatoare pentru mine: în locul lamentărilor și disperării trebuie să continui să crezi și să lupți.
Povestește-ne despre tine. Ce te face să mergi atât de des în Ucraina?
Merg din responsabilitate profesională, dar și din nevoia de a mă implica direct. Lucrez de ani buni pe zona de combatere a dezinformării și nu poți construi strategii sau texte credibile despre un astfel de context dacă rămâi la distanță. În același timp, există o dimensiune umană care nu poate fi ignorată. După prima vizită am înțeles cât de mult înseamnă vizitele mele acolo pentru acei oameni. Și întâlnesc oameni foarte importanți acolo, de la profesori la rectori, de la parlamentari la miniștri și consilieri prezidențiali, scriitori și poeți – cu toții mă primesc de parcă aș fi președinte de țară, efectiv. Oamenii aceia pur și simplu apreciază foarte mult micul ajutor pe care îl aduc și cred că mai mult apreciază gestul meu de a merge în Ucraina pe timp de război. Apreciază, aș crede, faptul că nu sunt uitați, că încă se mai gândesc oamenii la ei, că încă sunt alături de ei, în orice formă. Și au nevoie să nu fie uitați, au nevoie de ajutor, și financiar, și militar. Niciodată, nicăieri, nimeni nu a învins răul de unul singur. Trebuie să fim alături de ei!
Descrie-ne o zi din viaŗa ta în Ucraina. Și noaptea ce faci?
Întâlniri, evenimente, discuții, prieteni mulți, plimbări în superbul Kiev, seara un pahar de vin cu prietenii… Noaptea, fac ceea ce fac mai toți ucrainienii: sună alarma, mă trezesc, mă uit la ceas și mă culc din nou. Viața trebuie să meargă înainte. Am încredere în forțele de apărare ale Kievului, am încredere în acei oameni care nu dorm nopțile, care stau în frig în tranșee pentru ca eu, în Kiev, să pot dormi într-o cameră de hotel și alte multe sute de milioane de oameni, din Europa, să poată dormi, liberi și liniștiți, în casele lor.
Când și cum se va termina acest război?
Nu știu când se va termina, dar știu că se va termina cu o Ucraină LIBERĂ și DEMNĂ! Slava Ukraini!
