Poezia a rămas aceeași misterioasă voce care se aude de niciunde
Adrian Alui Gheorghe: „În perioada comunistă a funcționat cenzura, dar, mai grav, a funcționat autocenzura”
Cum era poezia dumneavoastră la debut și cum o percepeți acum? Și cum era poezia altora în acea perioadă a anilor ’70–’80 și cum vi se pare poezia de astăzi, când coexistă atât de multe generații care publică în reviste, antologii și în volume individuale?
Nu cred că s‑a schimbat prea mult percepția mea asupra poeziei, a rămas aceeași misterioasă voce care se aude de niciunde și care îți dă sentimentul că trăim mai mult decât vedem și că există ceva‑altceva dincolo de realitatea imediată. Este esențial dialogul cu poezia care ne‑a premers, cu poezia congenerilor, dar și cu poezia celor ce vin. M‑am apropiat decisiv de poezie prin poezie, încă de la vârsta primei școlarități am citit tot ce am prins, de‑a valma, ca și cum aș fi vrut să epuizez tot ce s‑a scris până la mine. Apoi, mi‑am dat seama că literatura spune, de la generație la generație, cam aceleași lucruri, le nuanțează, le adaptează la epocă, la istorie, așa că am devenit mai selectiv.
Am găsit în caietele mele vechi, din anii de școală generală, liste cu cărți citite, regăsesc aici Anton Pann, Marin Sorescu, Violeta Zamfirescu, Dorin Tudoran, Gheorghe Tomozei, Mihai Eminescu, Ben Corlaciu, Nicolae Tăutu, Gheorghe Pituț, Mircea Micu, Alexandr Pușkin, Vasile Alecsandri, Miron Radu Paraschivescu…! Am ajuns la poezia contemporanilor prin revistele literare, pe care le‑am descoperit devreme: „Luceafărul”, „Cronica”, „Ateneu”. Mai păstrez numere disparate din acele reviste „de pe vremuri”. M‑am uitat, recent, prin acele reviste păstrate ca artefacte în bibliotecă, din anii 1975‑1980, am găsit pagini de poezie semnate de Mircea Dinescu, Liliana Ursu, Cristian Simionescu, Vasile Vlad, Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Petre Stoica, Marius Robescu și alții. Povestea poeziei noastre, de ieri și de azi, este generoasă, din fericire.
Cea mai puternică amintire de la debut este mirosul literelor, poezia tipărită avea un miros aparte,
de cerneală și univers, de cerneală și veșnicie.
Care e cea mai puternică amintire legată de debutul în poezie?
Am debutat în anii copilăriei în revista „Cutezătorii”, un „organ de presă” al pionierilor din acele vremuri, având girul lui Virgil Teodorescu, un poet afirmat ca suprarealist în perioada interbelică, convertit la o ideologie mai de stânga, odată cu schimbarea istoriei. Apoi, am debutat în revista „Cronica”, adolescent fiind, cu un grupaj de versuri, cred că aveam vreo șaptesprezece ani. Apoi, am redebutatîn revistele „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Orizont”, „Ateneu”, „România literară” ș.a., ca poet tânăr, la vreo douăzeci de ani. Cea mai puternică amintire este mirosul literelor, poezia tipărită avea un miros aparte, de cerneală și univers, de cerneală și veșnicie. Cred că așa miros stelele, dacă am ajunge să le pipăim cu simțurile, cred că aceasta este și mireasma aripilor de îngeri după ce au dat un ocol prin rai.
Ceva apropiat de această mireasmă ar mai fi mireasma palmelor femeii iubite, după ce a cules funigei sau a împletit aura vreunui sfânt care a rătăcit din icoană. Oricum, este un miros greu de detectat între altele, mi‑a rămas în memorie extrem de viu. Deseori am spus că debutul este o stare continuă, că fiecare text pe care îl scriu, îl public este o reluare de la capăt, este un început de drum, tocmai pentru a regăsi același miros al literelor, al textului tipărit. Uneori îl simt, dar de cele mai multe ori este o proiecție a memoriei. Mai sunt și alte amintiri puternice, unele anecdotice, din perioada debutului. În epocă, era un festival de poezie care aproape că îl consacra pe laureat, este vorba de Festivalul „Nicolae Labiș”, care se desfășura la Suceava. Am trimis grupajul meu de versuri la concurs, era în anul 1980. Au fost invitați câștigătorii la ceremoniile specifice. Deși mi s‑a acordat Marele Premiu, nu am primit invitația deoarece plicul cu pricina a rămas rătăcit în geanta secretarei. M‑am dus a treia zi să‑mi ridic premiul. Îți dai seama cât de frustrant a fost!?
Apoi, când am (re‑)debutat cu prima carte individuală, Poeme în alb‑negru, la Editura Junimea, îmi amintesc dansul cu cartea, prin ploaie, după ce un lucrător de la tipografia din Bacău, unde se tipărise, mi‑a făcut rost de un exemplar și mi l‑a strecurat prin gard. Și ploaia mirosea a cerneală, la acel moment. Am venit cu un tren de amiază, de la Bacău la Piatra Neamț, numai că trenul a mers pe o linie virtuală, numai a mea.
Literatura este o stare continuă; limba își naște poeții, literatura își naște promotorii de care are nevoie
cu fiecare generație în parte.
Cum erau anii ’80 pentru poeți și poezie? Cum se putea fenta cenzura și ce grupuri frecventați atunci?
Generația mea prinsese contur, un sentiment de prietenie, de solidaritate culturală ne‑a unit, indiferent unde ne prinsese istoria, indiferent unde aveam domiciliul, indiferent ce făceam la un moment dat. Învățasem să trăim cu cenzura, care era ca o boală cu care te obișnuiești, cronicizată. Deși, oficial, în România nu exista cenzură, ea se manifesta ca un control ideologic extrem de insidios, chiar la nivelul redacțiilor, al editurilor, era transferată responsabilitatea detectării lucrurilor neconforme fiecărui redactor în parte. Și mai nimeni nu voia să riște, erau în joc viața (tihnită, de redactor!) și libertatea chiar. În interiorul generației noastre ne citeam cu devoțiune, ne susțineam, ne căutam. Trăitor la Piatra Neamț, departe de un ipotetic centru, evadam la București, la Iași, la Cluj chiar, comunicam cu cei pe care îi simțeam aproape. Spre lauda lor, poeții afirmați la Cenaclul de Luni, de exemplu, nu lăsau să se vadă vreo diferență în comunicarea cu noi, cei care trăiam mai la periferie.
În ce privește cenzura, am mai spus‑o, dar o reiau ca să înțelegeți și voi care erau chinurile facerii unei cărți de poezie în acei ani. În perioada comunistă a funcționat cenzura dar, mai grav, a funcționat autocenzura. Am fost dresați până la a ne crea, în interior, teritoriul interzis, ideile interzise, cuvintele interzise. Mutilării i‑am răspuns cu automutilarea. Ni se părea că am făcut un pas în interiorul ținutului interzis dacă reușeam să insinuăm într‑un text o idee, un cuvânt mai aparte, o alegorie, o metaforă. Îmi amintesc de penibilul cu care am negociat în birourile de la Editura Junimea, prin anii ’80, debutul în volum. Mă luă la început redactorul de carte, în cazul meu Doina Ciornei. Cu un deget arătând în sus, spre instanța care era, kafkian, deasupra noastră, adică șeful editurii, Al. Andrieș la acel moment, începu să taie din manuscris. Cuvinte, expresii, fraze. Ofta și tăia. Eu oftam și mă uitam cu milă la bietele mele producte din nopțile în care hălăduisem pe coclaurii lirici. Încercam să protestez, să explic la un moment dat că a citit rău ceva, că e important pentru mine versul cutare, cuvântul cutare, titlul cutare. Ea ofta și iar îmi arăta cu degetul în sus, la instanța de deasupra ei. Apoi mă expedie acasă, să mă decid dacă accept forma rămasă a manuscrisului. Acasă continuă calvarul. Mă uitam la propriile versuri cu milă și dezgust. Stările mele de grație fuseseră făcute cârpe de șters holurile editurii, pe care să pășească apoi augustele cizme ale celor de la editură.
După vreo două‑trei săptămâni, cu telefoane din două în două zile date la editură, să mă interesez de finalizarea manuscrisului și de programarea cărții pentru tipar, am fost invitat la șef, la „augustul” Al. Andrieș. Pe biroul lui era bietul meu manuscris forfecat de redactorul de carte Doina Ciornei, pe care, cu ochiul iscoditor, am zărit o grămadă de alte însemnări făcute cu pixuri de diferite culori. Andrieș m‑a poftit să iau loc pe un scaun, timp în care el a dat câteva telefoane. Am crezut că va vorbi, unde va vorbi, despre mine și manuscrisul meu. Că va vorbi despre „debutul meu”, despre alte cărți care așteptau să prindă chip. Dar nu, vorbea cu familia. De fapt, cred că era un tertip ca să mă dezamorseze, să mă golească de energie, să mă studieze. După ce a terminat de vorbit, am trecut la treabă. S‑a uitat cu oarecare reținere spre manuscrisul meu, a oftat. Apoi, tot oftând, mi‑a spus că titlul „nu merge”. Preconizata carte de debut se numea Muzeu cu ghid orb. Am încercat să explic că e o metaforă. A oftat din nou și a arătat cu un deget în sus. Acolo sus, la Consiliul culturii, unde funcționa „cenzura care nu exista în România”, asemenea titlu nu avea nicio șansă să treacă. Am oftat și eu. „Bine, am spus, am să caut alt titlu”. Apoi a luat pagină cu pagină și a început să‑mi citească modificările făcute la editură sau „acolo sus”, spre ceva indistinct, dar extrem de prezent, unde se operau, cu adevărat, modificările, unde se hăcuiau cărțile. Când am numărat paginile rămase, cred că erau mai puțin de treizeci. În aceste condiții mi‑am exprimat îndoiala că se mai poate încropi o carte. Da, mi‑a spus el, dar cum e vorba de un debut colectiv, cu mai mulți autori într‑o carte, cred că sunt și așa prea multe textele…!
Am amuțit. Cum adică, debut colectiv? Da, mi‑a spus, e vorba de economie, de hârtie, de spațiu tipografic, de energie electrică cu tipărirea, probabil etc. Da, mi‑a spus, mergeți acasă, vă decideți dacă acceptați în noua formulă, în două săptămâni îmi dați răspunsul ferm. Am ieșit din biroul lui amețit. După două săptămâni, mai vorbind cu unul, cu altul, cu promisiunea Doinei Ciornei că e vorba doar de o formalitate, că anul viitor sigur veți apărea cu o carte „individuală”, am cedat ca să debutez în „volum colectiv”.
Dar lucrurile nu se opreau totuși aici. Același director de editură, Al. Andrieș, m‑a invitat în birou și, după ce m‑a felicitat pentru decizia corectă, înțeleaptă pe care am luat‑o, aceea de a accepta să debutez „la colectiv”, mi‑a spus ca între „maeștri”, făcându‑mi șăgalnic cu ochiul: „Acuma, dacă tot sunteți primul, în ordine alfabetică în antologie, cred că ar da bine să ne dați și două‑trei poeme patriotice, din care unul musai cu partidul, ca să putem face mai ușor demersuri, mai apoi, ca să apăreți singur în volum!” Am refuzat fără niciun moment de ezitare, lucru care a părut să‑l mâhnească nespus pe Andrieș. A oftat. Apoi a format un număr de telefon, a început o convorbire lungă, fără noimă, cu vreun amic, pe fondul căreia mi‑a făcut semn că pot să plec. Și așa au apărut, la un an de la cele descrise mai sus, trei volume de poezie „de colectivă”, care purtau trei titluri după forma minții și inspirației redactorilor de la Junimea: Solstiții, Invocații și Incantații. Eu deschideam Solstițiile!
Cum vă raportați la poezia și proza celor mai tineri poeți și prozatori?
Citesc cu interes, tresar când aud câte un sunet nou, scriu despre cărțile celor tineri. Literatura este o stare continuă, limba își naște poeții, literatura își naște promotorii de care are nevoie cu fiecare generație în parte. Când nu se vor mai naște scriitori, poeți sau prozatori, care să scrie în limba română, ci vor alege să scrie în alte limbi, mai atractive, există riscul să dispară însăși cultura română și odată cu ea nația română. Cultura și poporul român sunt în legătură indestructibilă, se definesc una prin alta, se sprijină una pe alta. Deocamdată avem o literatură tânără dinamică, care are sentimentul că aparține unei culturi cu o istorie bine definită. Generațiile literare riscă mult dacă se insularizează, dacă nu țin cont de generațiile precedente, dacă nu mizează pe o generație următoare.
Consider că literatura conservă memoria, provoacă memoria. Uneori o face mai bine decât cartea de istorie, o pune în valoare, îi dă viață.
Cum faceți switch‐ul între scrisul de proză și cel de poezie? Puteți lucra concomitent și la proză, și la poezie?
Literatura este, în esență, text, indiferent sub ce formă se manifestă. Granița dintre poezie și proză este de prea multe ori subțire, deși nu sunt de acord ca una să intre decisiv în teritoriul celeilalte. Nu agreez proza prea poetizată, cum poeziei îi cer să aspire spre metafizică, chiar dacă este impregnată de epic. Scriu cu aceeași cerneală și proză, și poezie, este suprema libertate pe care mi‑o pot permite, la care am acces, de fapt.
Dar între poezie și activitatea publicistică, jurnalism cultural și alte forme de comunicare? Mai ales că spuneați într‐un interviu recent că lumea din publicistica dumneavoastră se regăsește în romanele, povestirile și chiar poezia dumneavoastră.
Spunea Marquez, la un moment dat, reluând o confesiune a lui Jack London, că publicistica i‑a dinamizat verbul prozei, că a văzut prin publicistică lumea concretă, care s‑a lăsat apoi prinsă în boldul textului epic. Am scris editoriale la un ziar zonal, vreme de mai bine de zece ani, câteva mii de pagini, în total. Din acele editoriale, care aveau de fiecare dată și o mică povestioară, o anecdotă moralizatoare, am publicat câteva cărți, între ele Titanic șvaițer, Ce rost are să trăiești în România tranziției? sau România pe înțelesul tuturor.
Da, viața și istoria recentă au intrat în proza mea. Romanul Laika, de exemplu, este, spus pe scurt, o variantă a revoluției române din 1989 la un spital de nebuni. Nebunii scot un televizor pe fereastră și fac și ei ce văd că se întâmplă la București. La fel, romanul Urma este o poveste care se desfășoară în teribila închisoare pentru deținuții politici, din perioada comunistă, de la Aiud. Consider că literatura conservă memoria, provoacă memoria. Uneori o face mai bine decât cartea de istorie, o pune în valoare, îi dă viață. Și în poezie mai las câte un element din publicistică. În volumul cel mai recent, Nu‑i mai așteptăm pe barbari, am un ciclu de poeme americane, în fapt o relatare de la fața locului a ceea ce am văzut cu ochiul liber și cu ochiul minții.
„În fiecare zi un trompetist/ vine pe malul fluviului/ cântă/ pare fericit/ numai nouă ne mărturisește/ cântând plânsul lui/ e așa singur/ el și trompeta lui/ seara când/ pasta zilei se colorează în albastru” (Jazz). Eu am găsit în aceste versuri o definiție foarte frumoasă a poeziei, o definiție care rezistă decantării timpului. Cum se pot crea și mai multe punți între arte? Muzică și poezie, pictură și proză și oricâte alte combinări sunt posibile?
Nu există artă pură, indiferent de limbaj, există doar arte sincretice. Poezia are imagine și muzică și poveste. Pictura are muzică și poveste și poezie și matematică, care e tot un fel de artă. Muzica are imagine și poveste și poezie. Arhitectura are matematică și muzică și poveste și imagine. Și așa mai departe. Eu las să se strecoare și ceva epic în poemele mele, cum las câte un pic de poezie în cărțile de proză. Există partituri de jazz în poemele mele, ritmul interior se imprimă cuvintelor, poezia are multă muzică în ea, de fapt. Fiecare poet adevărat lasă o amprentă specifică pe cuvinte, spuneam cândva. Cuvântul stea, de exemplu, altfel sună la Eminescu, la Bacovia, la Blaga, la Pessoa sau la Rilke.
Ați scris o carte împreună cu fiul dumneavoastră, Vlad. Mușcătura de măr. Un dialog monografic (1 ianuarie‐31 decembrie 2022, Editura Școala Ardeleană). E o experiență inedită. Introduceți‐ne puțin în laboratorul proiectului. Care au fost provocările și care a fost cea mai mare recompensă pe care ați obținut‐o prin acest volum?
Inițiativa a fost a lui Vlad, care a vrut să dăm coerență unor povești care erau foarte prezente în casă, în discuțiile noastre. Viața noastră este, într‑un final, opera noastră, nu așa se zice? Sau, mai bine zis, opera noastră este chiar viața? În această carte m‑am lăsat dus de duhul povestașului și am răspuns la toate… indiscrețiile. A ieșit o carte tare faină, din păcate vremurile nu par să fie prea prielnice literaturii confesive. Bieții cititori s‑au însingurat, s‑au ascuns bine, cărțile îi ajung cu greu. Vorbeam cu Vlad recent și am ajuns la concluzia că dacă am lua‑o de la capăt acum, cred că ar ieși altă carte. Spun aceasta fiindcă duhul poveștii se schimbă de la o etapă la alta, întrebările nasc întrebări, iar răspunsurile reinventează realitatea cu o reînnoită vivacitate. În Mușcătura de măr îmi exersez, de fapt, calitatea de martor al istoriei, al lumilor prin care am trecut și chiar cea de martor al propriei vieți. Cea mai mare recompensă cred că este cartea în sine, faptul că am reușit disciplina dialogului, că am primit multe semnale de la cititorii care s‑au aventurat până la capătul cărții. Și s‑au regăsit.
Aveți și ideea unei continuări? Și dacă da, care ar fi planul de bătaie?
Doamna Ana Blandiana, care a citit manuscrisul, care a scris și un cuvânt generos pe coperta a patra, a sugerat ca următoarea carte să fie un dialog provocat de tată, la adresa fiului. Este posibil să îl ducem, la un moment dat, este o sugestie bună. Trăim vremuri tare interesante, în care s‑au schimbat paradigmele de comunicare. Dacă într‑o vreme se spunea că e vai de copilul care nu ascultă de părinți, azi am putea spune invers, vai de părinții care nu ascultă de copiii lor. Generațiile tinere trăiesc într‑o realitate nouă, virtualizată puternic, supratehnologizată, la care generațiile mai vechi nu au același grad de acces. Din acest motiv, tinerii par să fie mai prezenți în noua realitate decât maturii. Oricum, pentru o viață normală este nevoie de o medie între unii și alții, între realitatea virtualizată și realitatea foarte concretă.
Despre ce nu ați scrie niciodată în poezie? E vreun subiect pe care nu l‐ați aborda?
Nu cred că am asemenea subiecte, deși cred că nu aș reuși să fiu vulgar, de exemplu, în sensul cunoscut al termenului. Nu mă prinde, am o oarecare pudoare, efect al educației. În proză este altceva, în romanele mele sunt multe scene de neevitat, fierbinți, aceasta pentru credibilitatea subiectului, a poveștii.
Barbarii de ieri manevrau hățurile cailor, biciușca, sabia; barbarii de azi manevrează internetul, ideologiile, sunt mai persuasivi și mai periculoși în același timp.
Două versuri din cel mai recent volum de poeme al dumneavoastră: „barbarii de
ieri s‐au întâlnit cu barbarii de azi/ și s‐au recunoscut” (Nu‐i mai așteptăm pe barbari, Tracus Arte, 2024). Cum au făcut click unii cu alții? Și care mai sunt pagubele lăsate în urmă?
De mii de ani barbarii tot vin, tot mai amenințători, le simțim răsuflarea în ceafă, în inimă. Războaiele, de ieri, de azi, de oricând, sunt semnele prezenței lor pe lumea asta. Analfabetismul, chiar în forma lui de analfabetism funcțional, este tot o formă de barbarie. Barbarii de ieri manevrau hățurile cailor, biciușca, sabia; barbarii de azi manevrează internetul, ideologiile, sunt mai persuasivi și mai periculoși în același timp. Lipsa de cultură, lipsa de educație duc tot la barbarie. Semnele întâlnirii vechilor barbari cu noii babari sunt peste tot, în preajma noastră.
Aș vrea să ne povestiți puțin despre prietenia umană și literară cu Aurel Dumitrașcu. De altfel, ați publicat și o stufoasă carte ce include corespondența cu el. Frig, 2014, la Charmides.
Da, volumul de corespondență încrucișată, Frig, este o probă de formare, dar și de supraviețuire în perioada comunistă prin prietenie, prin lecturi, prin căutarea celuilalt, ca punct de sprijin. Este o carte care spune multe despre epocă, despre Generația ’80. Cu Aurel Dumitrașcu m‑am întâlnit când aveam vreo 19 ani, el avea vreo 22 de ani, prietenia a fost una la prima vedere. Apoi am fost colegi de facultate, am împărțit pâinea drumului, cărțile, speranțele. Am scris în prefața la Frig, care este, în fapt, un roman epistolar, povestea prieteniei noastre. Și în prefețele consistente de la jurnalul lui Aurel, la fel, am vorbit despre epocă, despre viața noastră în acele vremuri.
Ce‐l individualizează pe Aurel Dumitrașcu față de colegii săi de generație?
Morțile premature nasc întotdeauna destine speciale, un Arthur Rimbaud bătrân ar fi o anomalie, nu‑i așa? Aurel Dumitrașcu a murit în chinurile facerii unei opere. M‑am ocupat de opera lui, am încercat să îi dau o coerență, un profil, mai ales că am fost martor al scrierii fiecărui text, dintre cele care au contat în opera sa. Am cheltuit câteva zeci, sute de nopți din viața mea pentru asta, i‑am editat mare parte din jurnal. Din păcate, rude abuzive, plus niște figuri de „băgători de seamă”, din categoria celor care omoară ca să aibă ei cadavre postament pe care să urce, l‑au omorât încă o dată pe Aurel Dumitrașcu. Acest amestec brutal în ceea ce am făcut eu pentru Aurel Dumitrașcu m‑a determinat să scriu un text explicativ, Despărțirea de Aurel Dumitrașcu, apărut în revista „România literară”. Imixtiunea acelor indivizi nu este decât o parazitare a unui destin tragic, în fond. Recent, de exemplu, am văzut că un autor de poezii care a gravitat în jurul lui Aurel, cândva, publică versuri furate, copiate de la acesta, ca și cum ar fi ale sale.
Și acum, o altă punte peste timp. Un proiect la care am contribuit și eu la un moment dat. Care sunt cele mai frumoase amintiri de la revista „Conta” de la Piatra Neamț?
Revista „Conta” este ea însăși o amintire! Ultimul număr a apărut în anul 2022. Ne‑am oprit fiindcă volumul de muncă la revistă nu ne permitea, la un moment dat, să ne ocupăm de celelalte proiecte scriitoricești, individuale. Dar am scos, vreme de mai bine de un deceniu, 37 de tomuri/numere din revistă, format de carte, la 300 de pagini fiecare. Puse cap la cap, sunt o adevărată bibliotecă în care au publicat mai toate numele din literatura română de azi, scriitorii tineri au avut prioritate în orice moment. Dacă ar rămâne doar revista „Conta” din epoca aceasta, un cititor din viitor și‑ar putea face o părere despre lumea literară de la noi, despre mișcarea ideilor. Și cred că aceasta este, cu adevărat, o satisfacție. Este posibil să reluăm revista „Conta” totuși sau să propunem o altă revistă, cu mai puține pagini, cu un conținut mai dinamic, mai apropiat de sensibilitatea și răbdarea cititorului de azi.
(București–Piatra Neamț, 24‑27 ianuarie 2025)
