- În contextul actual (război, crize, polarizare), simțiți că scrisul devine o formă de responsabilitate? Sau literatura ar trebui să rămână liberă de orice presiune a realității?
- Care este orizontul tematic și substanța literaturii pe care o scrieți?
Cătălina Bălan, poetă, manager cultural și asistentă universitară. Este doctorandă și lucrează la o teză despre diplomația culturală în sectorul editorial. Publică poezie, proză, recenzii și analiză politică în reviste de pe ambele maluri ale Prutului. Este prezentă în antologii de poezie și proză apărute în România, Republica Moldova, Franța, Belgia și Elveția. În 2019 a publicat volumul de poezie Cutii, apărut în colecția Avanpost a Editurii Paralela 45. În 2025 îi apare De partea bună a hărții, în colecția albumelor de artă Metamorfoze, coordonată de Diana Iepure la Editura Paralela 45.
- Eu percep cultura și ca pe un câmp al confruntării ideologice permanente. Indiferent dacă un scriitor sau o scriitoare alege să practice o literatură asumată civic ori nu, cred că literatura va fi impregnată, volens nolens, de realitatea societății în care autorul s-a format.
De multe ori, scriitorii surprind anumite realități, fiind în același timp atât produse ale contextelor socioculturale și politice despre care scriu, cât și modelatori subtili ai acestora. Chiar și în absența unei intenții civice asumate sau a unui program ideologic clar, cărțile lor îi vor poziționa inevitabil într-o tabără sau alta. Simțim asta în construcția personajelor, în alegerea temelor și în asumarea (sau neasumarea) discursurilor publice ori a prezenței online.
Văd literatura și scriitorul indivizibili de contextul lor social și politic. De aceea, da, cred că scrisul este o formă de responsabilitate și, mai mult decât scrisul, cred că pozițiile publice ale scriitorilor pentru a apăra libertatea cuvântului și a gândirii sunt esențiale. Iar scriitorii cei mai credibili atunci când iau atitudine sunt cei care au deja un nume și ale căror cărți sunt cunoscute, citite, premiate, traduse.
Din punctul meu de vedere, scriitorii, alături de traducători și de jurnaliști, reprezintă actori noi în câmpul diplomației culturale, niște actori importanți pentru modelarea narativelor care se negociază astăzi pentru definirea paradigmei culturale și politice în care ne aflăm, marcată de războaie informaționale, fake news, propagandă și manipulare.
2. Aștern poemele pe hârtie așa cum vin ele. Atât la cartea de debut, Cutii, publicată în 2019, cât și la albumul De partea bună a hărții, apărut în toamna lui 2025, am scris fără presiune, fără să mă grăbesc, bucurându-mă că, la final, când simțeam că manuscrisul e gata pentru publicare, textele mele aveau o coerență a lor internă. Scriu mai ales poezie, deocamdată am publicat în volum propriu doar poezie, deși mai scriu și proză scurtă, am în lucru și un roman. Întotdeauna mi-a fost ușor să-mi redactez manuscrisele pentru că, din tot tumultul de emoții și trăiri care se înghesuie să iasă din cap sub formă de versuri, la final nu iese haos, ci un univers destul de bine structurat. Scriu despre ceea ce am trăit, despre ceea ce m-a marcat. Scriu ca să înțeleg lumea, să-mi înțeleg emoțiile, să mă înțeleg pe mine, până la urmă. De multe ori spun, când sunt întrebată despre cum am început să scriu poezie, că acesta este limbajul pe care l-am primit moștenire de acasă pentru a da sens lumii în care trăiesc. Așa că scriu pentru că doar așa știu să-mi pun ordine în gânduri și emoții. Poezia mea este una a cotidianului și explorează, în primul rând, relația dintre memorie, identitate și spațiu. Mă interesează felul în care experiențele personale, familiale și afective se intersectează cu istoria colectivă, cu traumele transgeneraționale și cu realitățile sociale și politice în care m-am format și în care trăiesc.
Liviu Dospinescu, scriitor, profesor universitar și artist interdisciplinar, activ între Canada și Europa de Sud-Est. Opera sa se desfășoară la intersecția poeziei, performance-ului, imaginii și reflecției fenomenologice, în mod special prin The Photo and Cinepoems Project, o inițiativă interdisciplinară dezvoltată împreună cu fotograful Gabriel Morosan.
- Într-o epocă a fragmentării, precum cea în care trăim (deși, până la urmă, care epocă nu a fost astfel?), scrisul este ancora mea ontologică. Nu este vorba despre a ceda presiunii realității, ci despre a fi viu în interiorul ei. Văd scrisul ca pe o parte a codului meu genetic – un vas al memoriei și un plan al devenirii. Nu scriu din simțul responsabilității; scriu pentru a rămâne om.
- Viața însăși – acea experiență stranie și fragilă a ființării, a locuirii existenței și, totodată, a faptului de a fi locuit de frumusețea, instabilitatea și energia ei neostoită.
Scriitorul Pál Dániel Levente a primit numeroase premii literare, artistice și profesionale, atât în Ungaria, cât și pe plan internațional. Este un autor bilingv, scriind simultan în maghiară și în engleză. A publicat opt cărți în maghiară, iar opera sa a fost tradusă în peste 20 de limbi. Timp de un deceniu a activat ca actor și regizor în diverse grupuri independente de teatru și arte performative. În prezent, este dramaturg și libretist la Capital Circus of Budapest și dramaturg pentru concertele teatrale ale Gödöllő Symphony Orchestra. Publică pe blogul personal: paldaniel.wordpress.com.
- Nu cred că literatura poate fi vreodată complet liberă de realitate, pentru că nici noi înșine nu suntem liberi de ea. Scriem cu trupurile noastre, cu amintirile noastre, cu fricile noastre, cu clima istorică ce ne înconjoară. Chiar și atunci când un poem vorbește doar despre un copac, un copil, o bucătărie, un tată mort, o limbă sau o mică umilință personală, lumea este tot acolo, în spatele lui.
Dar sunt foarte suspicios față de cuvântul „responsabilitate” atunci când începe să sune ca o poruncă. Literatura nu ar trebui obligată să slujească o cauză, un partid, o ideologie sau chiar o intenție bună. În clipa în care devine obedientă, își pierde perico- lul și grația.
Pentru mine, responsabilitatea scrisului este ceva mai modest și, în același timp, mai dificil: să rămâi onest. Să fii atent. Să protejezi complexitatea atunci când lumea cere sloganuri. Să protejezi tandrețea atunci când lumea devine brutală. Să protejezi ironia atunci când toți cer gravitate și să protejezi gravitatea atunci când totul este transformat în zgomot.
Așadar, da, scrisul este o responsabilitate – dar nu o datorie de a explica lumea în mod corect. Este responsabilitatea de a păstra limba vie, rănită, precisă și liberă.
2.Cred că scriu de la granița dintre intim și istoric. Mă interesează acele momente în care o rană personală se deschide brusc către ceva mult mai vast: o țară, o limbă, un secol, o poveste de familie, o minciună politică, o amintire din copilărie.
Temele mele revin adesea la limbaj, la limba maternă, la exilul din interiorul propriilor cuvinte, la traducere, la relația dintre tați și copii, la iubire, rușine, libertate, violență, tandrețe, trup, moarte și la comedia absurdă a supraviețuirii. Vin din Europa Centrală, așa că istoria nu este niciodată pentru mine un simplu decor. Ea se află în mobilier, în glume, în tăcerile de la masa familiei, în gramatica fricii, în gesturile moștenite.
În același timp, nu vreau să scriu doar „despre” istorie sau politică. Vreau să scriu despre ființele umane prinse în interiorul lor. Despre un copil care încearcă să-i înțeleagă pe adulți. Despre un bărbat care încearcă să-și înțeleagă propria limbă. Despre un trup care încearcă să supraviețuiască propriului secol. Despre un suflet care încearcă să nu devină cinic.
Poate că cel mai simplu mod de a-mi descrie scrisul este prin cele trei imagini care au devenit importante pentru mine: fluturele, piatra și lama. Fluturele înseamnă frumusețe, fragilitate, mirare. Piatra este forța socială a literaturii, obiectul aruncat în lacul lumii. Lama este adevărul – nu cruzimea, ci ascuțișul necesar pentru a tăia prin iluzie.
Încerc să scriu din toate cele trei deodată: cu frumusețe, cu greutate și cu tăiș.
Nikolaos Vlahakis s-a născut în Creta (municipiul Agios Nikolaos), în anul 1967. A studiat Filosofia la Universitatea „Sfântul Kliment Ohridski” din Sofia, Administrația Publică la Școala Națională de Administrație Publică din Atena și a urmat studii postuniversitare în Relații Internaționale și Strategie la Centrul European de Cercetări Internaționale și Strategice din Bruxelles (2000-2003). Deține titlul de doctor în filosofie. A activat în calitate de consilier pentru presă și diplomație publică în cadrul Ambasadelor Greciei la Tirana, Sofia, Bruxelles, precum și la Reprezentanțele Permanente ale Greciei pe langă Uniunea Europeană și NATO, la Budapesta și Berlin. În prezent își desfășoară activitatea la Ambasada Greciei din București. A publicat cinci volume de poezie, iar poemele sale au fost traduse în engleză, franceză, bulgară, spaniolă, portugheză, germană, arabă, română și macedoneană. A participat la festivaluri internaționale de poezie din intreaga lume, inclusiv la Medellin, Pasto și Popayan (Columbia), precum și în Venezuela, Mexic, Sofia și București. Traduce, ocazional, poezie și semnează articole de critică literară.
- Epoca noastră este marcată de fenomenul crizelor multiple: ecologice, pandemice, economice și, în cele din urmă, de revenirea războiului. În adolescență, îmi amintesc că în Europa Occidentală manifestam împotriva armelor nucleare. În acea perioadă trăiam în siguranța unei „păci kantiene permanente”, aș spune, deși ne aflam în plin Război Rece. Nu ne imaginam că războiul ar putea reapărea pe continentul european.
Totuși, epoca noastră este caracterizată de viteza incredibilă cu care circulă informația. Contrar a ceea ce cred mulți, acest lucru favorizează poezia. Elipsa expresiei poetice poate fi în acord cu nevoia de concizie impusă de această accelerare continuă pe care o trăim. Desigur, este suficient să existe forța de a crea o poezie care să ne poarte către marile adevăruri.
În consecință, nevoia ca poezia și arta, în general, să exprime această „etică a responsabilității” se face din nou simțită. Este un subiect pe care l-am abordat recent împreună cu prietenii mei poeți din Europa de Est, care, în anii 1980, au trecut de la o poezie politică militantă la o confesiune mai personală. Această schimbare era pe atunci pe deplin justificată pentru a exprima nevoia de libertate individuală. Însă astăzi este din nou necesar să vorbim despre lume și despre marile sale probleme planetare. A devenit o necesitate.
2. Apreciez marile narațiuni care se pot transforma în reprezentări solide ale unui „noi” colectiv, chiar dacă această abordare este considerată astăzi depășită, cel puțin de către unii. Arta trebuie, în cele din urmă, să privească un număr cât mai mare de oameni; în opinia mea, ea nu se poate limita la o chestiune personală. Altfel, este inutil să încerci să ieși din tine însuți și să ajungi la un public. Diversitatea istoriilor orașelor europene, efervescența lor perceptibilă în tăcerea amurgului atunci când te plimbi pe o străduță reprezintă pentru mine o provocare creativă fascinantă.
Pentru mine, poezia este un joc al limbajului cu totalitatea conștiinței noastre estetice și cu universalitățile lumii. Cu cât aceste totalități sunt mai vaste, cu atât acest joc al limbajului se extinde mai mult. Nu este vorba doar despre o nevoie de exprimare și de creație, ci despre ceva mult mai mare. Poezia este o funcție esențială a gândirii, care sintetizează percepția noastră asupra lumii și modul în care o comunicăm apoi celorlalți. De aceea, religiile și teoriile politice, filosofice sau de altă natură au căutat să se înscrie în istorie prin intermediul versurilor și al marilor epopei.
Brankica Radić s-a născut în 1969, la Split. A studiat Filologia și Literatura Franceză la Belgrad, apoi Litere Moderne la Sorbona și Traducere la Școala Superioară de Interpreți și Traducători din Paris. Trăiește și lucrează la Paris. În calitate de editoare la Editura de la Villette, în cadrul Școlii Naționale Superioare de Arhitectură Paris La Villette, publică volume dedicate arhitecturii, peisagisticii și urbanismului. Scrie poezie și publică în reviste din Croația și Franța. Volumul său de poezie Crvena (Cea roșie) a apărut la Editura Meandar Media, în anul 2022. O selecție din poemele sale a fost publicată în limba franceză sub titlul Étrangère (Străina), la Editura de l’Ollave. Traduce autori croați și francezi, în special poeți contemporani, și colaborează în mod regulat cu reviste și festivaluri literare din Franța și Croația. În calitate de codirectoare a colecției Domaine croate / Poésie din cadrul Editurii de l’Ollave, participă la selecția și traducerea poeziei croate contemporane.
1. Din capul locului, aș spune: suntem obligați să facem alegeri morale și artistice, să luăm poziție. Dar nu scriem pentru a transmite un mesaj. Raportul nostru cu realitatea se înscrie în text, iar ceea ce avem de spus se construiește în și prin limbaj.
Apoi, aș stabili câteva repere pentru a deschide drumurile reflecției: realitatea și scrisul se întrepătrund, acționând una asupra celeilalte; suntem cu toții ființe sociale, „animale politice”; animale care vorbesc și scriu, crescute în complexitatea relațiilor dintre limbaj, gândire și societate. Existența noastră este, prin esența ei, politică. Existăm într-un ansamblu social, economic, politic și ideologic. Acest ansamblu se organizează, luptă, dezbate, transformă, distruge, creează, inventează și acționează. Mediul nostru de viață este natura, în dimensiunile sale biologice, geologice, geografice și fizice, în interiorul unui ansamblu vast care este cosmosul.
Cum se înscrie scrisul, și în special poezia, în acest ansamblu? Un mare poet polonez, Herbert Zbigniew, scria că rolul poeziei nu este acela de a purta o conversație încăpățânată cu realitatea concretă, ci de a institui valori și ierarhiile acestora. Pentru el, poezia este o alegere morală conștientă, cu toate consecințele artistice și morale care decurg din aceasta.
Poezia nu este virtuozitate, nu este cuvânt frumos; ea este o căutare purtată asupra și prin limbaj. Limbajul, înțeles ca materie vie, produce o formă și o structură sensibilă, ritmată, prozodică, hrănindu-se din adâncurile memoriilor noastre personale și comune. Poezia participă la procesele de „stranietizare” (остранение în rusă), termen utilizat de formaliștii ruși. Noi „stranietizăm” modurile noastre de a reprezenta lumea și, astfel, reînviem percepțiile amorțite de obișnuință. Regăsim un raport mai originar cu realul prin abatere, prin îndepărtarea de normă, în căutarea adevărului.
Dacă poezia este o alegere morală, de ce insistăm atât de mult asupra rolului limbajului? Pentru că limbajul este acea fântână adâncă din care scoatem resurse pentru a vorbi, a gândi, a imagina și a scrie și din care se ridică la suprafață memoriile noastre ancestrale și apropiate, cunoștințele, credințele, uitările, îndoielile… Alegerea morală este o responsabilitate: aceea de a acționa. Libertatea înseamnă acțiune. Și limba este, la rândul ei, acțiune încă de la originile sale: activitatea de transformare a mediului prin intermediul uneltelor create de om.
Pentru cel care scrie, acțiunea este scrisul însuși. A transforma lumea prin poezie? Fără îndoială, dacă înțelegem această transformare ca pe un moment de conștientizare a lucrurilor și a cuvintelor, a ceea ce acționează în noi și a ceea ce ne leagă de lume. Acolo se produce transformarea. Poezia mobilizează capacitatea noastră de a spune lucruri, folosind cuvintele ca atare și făcând să răsune prozodia istoriilor noastre intime și colective. Ea ne sustrage normalizării, digitalizării și standardizării limbii. Ne salvează de mercantilizarea vieților noastre și ne scoate din automatismele care anihilează poziționările critice.
Un alt reper pentru a gândi complexitatea: lectura. Cine mai citește astăzi poezie, literatură, eseuri? Toți cei care au intuiția că trebuie să trecem prin reprezentare pentru a ne apropia de real. Acest real, devenit astăzi mai complex prin multiplicarea și fragmentarea informațiilor și a canalelor de transmitere. Imagini în mișcare, formate scurte, iar apoi trecem repede la o altă imagine. Și poemul este, de asemenea, un format scurt, cu transformările sale semantice specifice, cu libertatea sa sintactică și ritmul său singular, cu modul său unic de articulare. Un astfel de format cere atenție. Cere să fii prezent, disponibil, să-ți mobilizezi ființa și corpul, să amplifici intensitatea și durata percepției. Uneori este suficient un singur poem. Să-l simți în propriul corp care, pentru aceasta, și-a pus în mișcare toate resursele. Iar poemul ne vorbește. Ne vorbește despre raportul lui cu lumea. Despre raportul nostru cu lumea și cu viața. Poemul este viața. Poezia este rebelă.
Responsabilitatea noastră: să apărăm pluralitatea limbilor și a formelor de scriere împotriva constrângerii unei norme unice, sărăcitoare și aservitoare, pentru a perpetua viața.
2.Substanța: limbă, alteritate-străinătate, traducere, furie. Ceea ce animă scrisul meu este, înainte de toate, presentimentul infinitului limbajului. Al profunzimii sale infinite în noi. Plăcerea limbajului și plăcerea textului.
Un poet croat povestea cum unul dintre prietenii și colegii săi de breaslă a fost marcat în copilărie de neînțelegerea verbului a fi într-o poveste care îi era citită. Această tulburare provocată de un verb (de o importanță existențială!) l-a împins să-și consacre viața muncii asupra limbii. A devenit poet.
Această poveste rezonează cu propria mea copilărie. Îmi amintesc foarte clar situațiile în care înțelegerea unui cuvânt sau a unei structuri lingvistice mă răvășea. Nu înțelegeam sau înțelegeam greșit. Și totuși, ceilalți păreau să înțeleagă… A fost un moment-cheie în felul meu de a percepe limba. De a o aborda cu curiozitate, cu o uimire mereu reînnoită, cu surpriza de a putea înțelege frazele și cuvintele, dar și cu dorința de a le răsuci până la limitele inteligibilului. A deplasa, a descompune, a explora.
Să precizez: terenul mișcător pe care se sprijină relația mea cu limba este alcătuit din două limbi în care exist: croata și franceza. Fără a uita mai multe limbi și culturi ale spațiului iugoslav. Alteritatea este o constantă a existenței mele. Un fel de acceptare ontologică a faptului de a fi o străină familiară. „Alteritatea nu este niciodată trăită atât de intens ca în proximitatea străină…”, spunea Valère Novarina.
A fi în limbă se află, fără îndoială, la originea impulsului meu de a scrie. A lua stiloul, a trasa linii în carnetul meu de notițe. A nota ceea ce se întâmplă, ceea ce urcă din adâncuri. Senzația este fizică. Îi simt apropierea și o aștept cu stiloul și carnetul în mână. Această substanță vie care este limba, limba mea, pe care V. Novarina o numea „limba fiecăruia”, cu ritmul meu, respirația mea, prozodia mea, istoria mea. Dar în toate aceste „al meu” și „a mea” există întotdeauna ceilalți, fertilizatorii indispensabili ai istoriilor noastre comune. Nu scriu niciodată singură.
La fel cum nu traduc niciodată singură. Cel de-al doilea impuls al meu este acela de a traduce. De a risca pătrunderea în ceea ce nu comunică: limbile în literatură. Dorința de a face un text să trăiască și să vibreze într-o altă limbă. Traducerea este conștiința faptului că limbile sunt incomplete, omenești și, tocmai prin aceasta, purtătoare de potențialități. Traducerea se întâlnește cu scrisul în explorarea memoriilor și uitărilor noastre. Ea este o scriitură subiectivă. Iar scrisul este traducerea a ceea ce vrem sau trebuie să punem în scenă.
O mărturisire: „Am avut încă de la început intuiția că nu știu și probabil nu voi ști niciodată să scriu”. Să scriu un roman, o compunere frumoasă? Imposibil. Ca și pentru prietena mea poetă Claude Favre, „tocmai această neștiință era nucleul dur al muncii mele”. Rezultatul: poemele mele au versuri scurte, propoziții scurte, într-o economie a rostirii; uneori un singur cuvânt; evit fraza elegant construită, într-o sintaxă eliberată de sofisticarea lingvistică. A spune mult cu puțin, a face să răsune un material brut în ritmul respirației.
Orizontul meu tematic: vastitatea lumii, atât în infinitezimal, cât și în infinit, în colectivul care ne leagă. De asemenea, acceptarea scurtimii existenței noastre pe Pământ, incertitudinea legată de supraviețuirea planetei noastre. Și istoria mea familială, legată de istoria unei țări care nu mai există, dar care rămâne un proiect istoric real, obținut prin lupte reale. Și călătoriile către țările din Est, în căutarea sensului și a adevărului istoric și politic în diversitatea culturală. Și, foarte mult, luptele sociale și politice, războaiele, furia.
Furia îmi face versurile să explodeze, îmi taie și îmi descompune frazele, atât de insuportabile sunt nedreptățile. Războaiele, opresiunile, minciunile, exploatările. Aroganța celor puternici, minciuna neoliberală pătrunsă în toate sferele vieții noastre: în educație, în relațiile noastre cu ceilalți, în dorințele noastre, în viața noastră intimă. Viețile noastre reglementate și supravegheate, supuse legilor pieței. Transformarea a tot în marfă, consumul excesiv devenit regulă și scop ultim. Fragmentarea și pulverizarea cunoașterii noastre.
Împotriva a toate acestea, cu toată fragilitatea cuvintelor noastre, să încercăm aventura îndoielilor, a întrebărilor, să deschidem, să variem, să ne jucăm. Pentru a ne menține vii limbile și istoriile. Să nu uităm să trăim.
