Indiferent din ce unghi observă realitatea, surprinzând tot felul de situații care devoalează un întreg repertoriu al energiilor și al trăirilor interioare, poetul Robert Șerban, la fel ca și prezentatorul de televiziune, își întâmpină cititorul cu farmecul discret al nuanței, cu o anumită jovialitate empatică sau cu o predispoziție ludică și curioasă a dialogului ca barometru al prieteniei. Această dorință de a se dărui pe sine prin intermediul poeziei a devenit, cu fiecare volum în parte, o a doua natură a lui Robert. Esența, să‑i spunem așa, a dinamicii dăruirii reprezintă încercarea unui dialog dintre poet și cititorul abstract (Lintvelt), indiferent de spațiul sau timpul în care aceștia s‑ar afla. Martin Buber, în cartea sa excepțională, Eu și tu, propune o definiție crucială a dialogului: „Orice om posedă, înaintea oricărei experiențe sociale, un partener care este Tu‑ul său înnăscut”. Nu întâmplător, recenta antologie a poeziei sale, intitulată Învederatul (Cartier, Chișinău), apărută la finele anului trecut, unde textul consonează cu interesantele instantanee fotografice propuse de artistul fotograf Silviu Gheție, poartă acest titlu. Învederatul poet este, în permanență, învestit cu aura jovialității, a empatiei și îi înlesnește cititorului, în mod evident, concret, neîndoios, calea cea mai sigură de a pătrunde în universul poeziei – franchețea simțirii.
Încă din volumul de debut, Firește că exagerez (1994), ne întâmpină șarmul unei simplități dezarmante, posibilă doar la nivelul autentic al experiențelor zilnice. O astfel de simplitate își demonstrează eficacitatea pe o paletă largă de teme revizitate în cheie reflexivă, grav‑ironică, sapiențial‑colocvială, cum ar fi memoria, iubirea, creația, cotidianul, copilăria sau paternitatea. Implicării afective în desfășurarea secvențelor domestice, în care se împlinește un spirit de observație atent la circuitul cuvintelor în natura umană: ,,în papucii de casă/ ai familiilor cu mulți copii/ trăiesc norocul și liniștea/ cu urechile cât plămânii/ în ochii roșii ai cititorilor/ supraviețuiesc cuvintele/ aerul se mișcă domol/ pot să casc/ și să mă privesc pe fereastră” îi corespund succinte exerciții ludice, încărcate de spontaneitate reflexivă și de un uriaș potențial imaginativ: ,,în primul rând/ rădăcinile trebuie să aibă/ dreptul la vânt” sau ,,ce bine e să știi o meserie/ zise poetul/ apoi/ începu să arunce cu pietre în cer/ dând de lucru zeilor”.
Începând cu volumul Odyssex (1996), tonul capătă inflexiuni sarcastice, observația, mult mai degajată, chiar sprințară, se îndreaptă în direcția unor aspecte cotidiene care frizează o banalitate transfigurată de o atitudine bonomă, frustă, lipsită de orice prejudecată. O predispoziție tendențioasă este imediat atenuată de spiritul ludic, omniprezent în acest volum: ,,s‑a umflat colecția de biscuiți/ și a năvălit în centru/ ca o născătoare gravidă din senin” sau ,,stau în picioare și îmi țin iubita în brațe/ am mâinile/ cumva/ pe sânii ei/ nu pot să aplaud/ am o scuză/ pe care v‑o doresc și vouă/ bărboși/ mustăcioși/ ochelariști/ siliconul ce se prelinge pe șira spinării/ e inutil/ ca scuipatul cu care copiii/ încearcă să lipească lucrurile/ palmele bărbătești/ stau răsfirate ca niște curve/…sânii ciuliți ai iubitei/ râd înfundat”.
Cultul prieteniei culminează în volumul Timișoara în trei prieteni (2002), fiind surprins în etape ale apropierii de celălalt, care alcătuiesc o colecție de gesturi fragile, de atitudini sensibile, de gânduri empatice. Toate acestea, împreună, converg spre o imagine de ansamblu, cuprinsă de irizări melancolice, a prieteniei care desfide timpul, transcende granițe fizice sau spirituale și, nu în ultimul rând, captează, în versuri de‑o concentrare de‑a dreptul apodictică, individualitatea marcantă a fiecărui prieten: ,,îmi aprind o țigară/ din sărăcia prietenilor/ ce fum limpede/ suntem noi/ câteodată”, ,,uită‑te la tine/ uită‑te la tine cum nu ești în stare/ să cauți până la capăt urma unui melc/ uită‑te cum obrajii iau forma cochiliei/ când ne sărutăm de trei ori/ ca sârbi”, ,,în fiecare seară/ la 10 fix/ îți iei pilula/ Valette/ în fiecare seară/ la 10 fix/ îl auzim/ prin tavan/ pe copilul vecinilor/ spunând/ înger, îngerașul meu” sau ,,un munte de om/ trece prin valea cu păpădii/ iar în urma lui florile mici se ridică și zboară”.
După cum spuneam și în cronica dedicată volumului Cinema la mine acasă (2006), regimul cotidian al observațiilor poetice este impregnat de un suflu intens insolit, care devine ,,forța gravitațională a textului și, asemenea acelui Aleph din povestirea omonimă a lui Borges, reprezintă punctul în care se concentrează întreaga lume textuală, căci obiectele sau persoanele evocate co‑există într‑o armonie orchestrată de simțul firescului și de o predispoziție spre ludic”. Astfel, toate acele experiențe de viață, derizorii, cenușii, trecând prin filtrul acestui insolit, se reconfigurează în cheia unei noi înțelegeri, am putea să‑i spunem chiar inefabile, se deschid în lumina unor semnificații aparte, care conferă fapticului un cadru introspectiv și o coloratură epifanică sau fantasmatică: ,,nu toate lucrurile au greutate/ pe unele/ cerul le iubește mai mult”, ,,o mamă șterge cu dosul palmei/ bărbia fiului care mănâncă/ e bătrână/ are părul de culoarea cremenii/ și mâna atât de uscată/ încât/ după ce fiul i‑o sărută/ începe/ să fumege/ încet” sau ,,nu întotdeauna lumina cade așa cum ar trebui/ nu întotdeauna coastele răzbat prin pielea albă/ semn că mâna ți‑a fost mai ușoară/ fiindcă vreo ploaie te‑a ținut în casă/ departe de bucata de zestre ce trebuie/ arată săpată însămânțată îngrășată plivită culeasă”.
Bogat în accente biografice, O căruță încărcată cu nimic (2008) ne dezvăluie secvențe din copilărie, în care orice gest sau faptă are repercusiuni, dincolo de învelișul concret, într‑o dimensiune angelică: ,,când am obosit/ cei doi porci erau vărgați și plini de pene/ pasărea se liniștise lângă butuc/ ochii ei rotunzi mă priveau din locul unde‑i sărise capul/ așa cum îngerii îi privesc/ uneori/ pe arhangheli”, ,,fiecare devenim un vulcan/ iar coroanele înalte de lavă/ ni se unesc în cer/ ca într‑un desen făcut/ de copilul lui dumnezeu”. În Moartea parafină (2009), întâlnim o similaritate frapantă între travaliul poetic și cel gospodăresc. Punctul comun, energetic, al ambelor este ascuțirea, deopotrivă, a obiectelor concrete sau a cuvintelor. Însă ținta nu va fi aceeași. Doar îndârjirea poetului copil și a bunicului acestuia vor fi aceleași. Așa cum ascuțișul securii conferă sprijin celui aflat în luptă cu sălbăticia, ascuțișul versurilor ar putea sfâșia pânza sufocantă a atâtor indiferențe, limitări: ,,scot cuvintele din poem/ cu îndârjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucățile de lemn/ dintr‑un par/ până când îl ascuțea atât de bine/ încât putea să‑l înfigă/ dintr‑o lovitură/ între coastele mistrețului/ în burta lupului/ a dihorului/ scot din poem/ versuri întregi/ și/ cuvinte/ unul/ după/ altul/ îl pregătesc/ îi fac/ vârf ”.
Opțiunea pentru moderație, pentru calculul cumpătat, chiar lucid, se resimte în modul în care poetul fuge de cuvintele mari, alegându‑le pe cele mici. Acest fapt reflectă, la scara existenței proprii, echilibrul, cumpătarea, distanțarea de grandios, de strident sau de impetuozitatea fățișă, care mai mult ar dăuna. Aceasta este imaginea de ansamblu a vieții și a poeziei lui Robert, din volumul Puțin sub linie (2015), dar nu foarte mult, atât cât să existe totuși o pendulare sănătoasă între extreme: ,,fug de cuvintele mari/ cum fuge sufletul dintr‑un hamster/ scăpat printre picioarele patului/ în care un prunc s‑a trezit brusc/ înfometat/ cuvintele mici n‑o să crească mai mult de atât/ poate că de‑asta îmi plac/ și de‑asta le tot chem/ fără să mă supăr că nu vor să vină”.
Tot ceea ce stă Ascuns în transparență (2017) se încarcă de un potențial aparte, acela al unei prezentificări depline. Lucrurile, ființele sau experiențele care trec printr‑un proces de transparentizare capătă mai multă deplinătate, conving mai puternic. Transparența amplifică, totodată, capacitatea privirii de a surprinde ineditul sau legăturile primejdioase dintre cauze, lucruri sau ființe: ,,afli că s‑a sinucis un poet/ și te întrebi/ unde a găsit omul acela/ atâta putere/ încât/ să fie poet” sau ,,sunt un nasture/ cu care o femeie încearcă/ să‑și închidă viața/ sperând să fie ultimul/ și cel de sus”. În Tehnici de camuflaj (2018), cea mai eficientă dintre ele este dragostea, care, în mod paradoxal aș spune, deturnează sensul sau scopul oricărui camuflaj, întrucât, prin natura ei, aceasta nu face altceva decât să dezvăluie ceea ce ar trebui să ascundă: ,,sunt atâtea și atâtea/ tehnici de camuflaj/ dar cea mai bună/ tot dragostea pentru aproapele/ se dovedește a fi”. Poemul Curcubeu (2021), scris în cadrul unui maraton, se vrea a fi un continuum de date concrete, senzoriale, imaginative ale unor episoade din copilărie, apoi din adolescență sau tinerețe, desfășurate, cu toată energia sau ambianța solară, pe fondul crepuscular al regimului politic de atunci.
Antologia se încheie cu un grupaj consistent de inedite în care se resimte un și mai accentuat fond metaforic al scriiturii despre concretul zilnic, fond nelipsit de o ușoară gravitate care doar cutremură, aproape imperceptibil, undele desenului realității. Persistă și în aceste din urmă poeme tensiunea parabolică a unor notații mai lungi sau de respirație mai scurtă: ,,bătrânețea/ un greiere alb/ și/ în sfârșit/ leneș” sau ,,uneori/ încerci moartea cu degetul/ dar nu ca pe o apă/ să vezi dacă‑i bună/ ci ca pe vecinul de pat/ dintr‑o tabără de refugiați/ să afli dacă a adormit/ ca să‑i poți fura încălțările/ și să mergi/ mai departe”.
O antologie care nu ar trebui să lipsească din raftul niciunui învederat iubitor de poezie.
