„Ca să fie fericit, omul are nevoie de un loc în care să cunoască toate lucrurile și toate lucrurile să‑l cunoască pe el”, asta îi spunea tatăl Milei, protagonista noului roman semnat de Tatiana Țîbuleac: Când ești fericit, lovește primul, apărut la editura Cartier în 2026. Cred că anume asta i‑a lipsit Milei toată viața – un loc cu care să se identifice. Un loc care să o accepte și să o cunoască. Mila a oscilat între două lumi (locuri) – cea a tatălui, care era un intelectual, și cea a prietenilor săi din copilărie, Malik și iubita lui, o lume la limita legii. Viața tatălui era legată de Chișinău, iar cea a prietenilor – de Paris. Dar în niciunul dintre cele două orașe nu reușește să se regăsească Mila, peste tot vede doar nuanțele sumbre ale decorului: „Parisul nu va fi niciodată al meu, pentru că eu nu văd în el strălucire, doar probleme” (p. 87). Probleme vedea și la Chișinău, unde ferestrele apartamentului în care trăia cu tatăl său, poet și jurnalist, și cu mama vitregă, Nina, erau îndesate cu vată. Un apartament care miroasea a pește prăjit și al cărui mobilier era de‑o seamă cu naratoarea. Acest spațiu domestic devine un anti‑acasă, un loc al stagnării și al rușinii, din care fuga Milei nu este geografică, ci ontologică. Mila pare să fugă de condiția ei. Sau în căutarea unei condiții. Mila îl adoră pe tatăl său, dar nu îi poate uita zilele și nopțile în care lipsea de acasă, plecat pe urmele unor descoperiri folclorice. Deși începe și ea o carieră de intelectuală, urmând pașii tatălui, face traduceri, predă la universitate, alege, în ultimă instanță, să renunțe la tot, să plece în Franța și să facă bani. Bani care nu îi vor aduce fericirea, așa cum nu i‑au adus‑o nici lui Malik. De fapt, personajul principal al acestei cărți este destul de reprezentativ pentru o întreagă generație de moldoveni. Cartea înregistrează un moment de cotitură al țării, când valoarea și non‑valoarea au schimbat scaunele și asta s‑a întâmplat și în domeniul învățământului, și în cel al justiției, și al presei: „Și la școală se schim‑ base totul. Sistemul de notare, raportul de putere. Elevii nu‑i mai respectau pe profesori. Fumau deschis, le răspundeau urât […]” (p. 54). Un moment în care unii încercau să supraviețuiască, alții să câștige,
alții să fugă. De la o pagină la alta, suntem purtați prin timp, prin toate schimbările de după anii ’90, dar situația raportului de putere nu se schimbă radical până la finalul cărții, care ne ancorează în prezentul imediat, unde avem un război în Ucraina și o Aniuța la Paris, care colecteză bani pentru a cumpăra plapume pentru soldații ucraineni. Poate că asta o face pe Mila să ezite la propunerea lui Haim de a face studii de administrație publică, adică lipsa de sens, lipsa unei perspective clare de viitor. Nu îi mai surâde ideea de a fi funcționar public, după ce jumătate de viață a îngrijit copii și câini. Dar aceste munci nu i s‑au părut niciodată nedemne. Din contra, se creează impresia că nu și‑a dorit niciodată să fie așa cum și‑o imagina tatăl său, acesta fiind sigur că la Paris fiica lui își face studiile, citește și vizitează muzee. Pornind de aici, putem discuta despre acest roman și din perspectiva relației tată‑fiică. Poate că neglijența din anii copilăriei, apoi presiunea tatălui din anii adolescenței au contribuit la ratarea unui mare potențial intelectual care era Mila? Poate că plecarea ei la Paris a însemnat și ruperea relației cu tata?
Dincolo de povestea în sine, interesant de urmărit este modul în care Tatiana Țîbuleac își construiește romanul. Fiecare capitol funcționează ca un flashback care adaugă treptat claritate stării aproape depresive a personajului principal. Nu știu dacă s‑a vindecat de alcoolism. Nu știu dacă terapia a ajutat‑o, mai ales că după fiece nouă ședință avea o mare poftă să bea. Iar la final îi promite tatălui să bea într‑o zi, într‑una din lumile de după, câte un vin dintr‑un corn de berbec. Nu din pahar. Paharul e pentru oricine. Vor bea din corn, asemeni zeilor sau eroilor. Autoarea intrigă și prin felul în care introduce personajele secundare: acestea nu sunt prezentate sau portretizate în mod clasic, ci apar abrupt, fără explicații preliminare. Dă astfel cititorului impresia că le cunoaște deja – precum Liduța, prezentă încă de la început ca o figură periferică, prietenă a Fimei –, pentru ca abia spre final să li se contureze pe deplin rolul și semnificația. Prin această tehnică îl face pe cititor părtaș al poveștii, îl tratează de parcă ar fi și el unul din cercul de prieteni ai naratoarei, care îi cunoaște pe toți, iar ea doar povestește ce s‑a mai întâmplat cu fiecare de la ultima întâlnire.
În altă ordine de idei, romanul Când ești fericit, lovește primul este o dovadă în plus a fragilității ființei umane. Ne vorbește, de fapt, despre cât de ușor trece omul dintr‑o extremă în alta. De la a fi profesor universitar și a‑i citi pe marii gânditori ai lumii până la a ajunge robul unei adicții, stă uneori o plecare în altă țară, uneori singurătate, pierderea unei ființe dragi, sărăcia, alteori lipsa unui sens. Destinul Milei devine emblematic pentru o generație care a fost nevoită să improvizeze sensuri într‑o lume în care valorile s‑au rearanjat violent, iar normalitatea a devenit un accident. Fericirea, în acest context, nu mai apare ca o stare durabilă, ci ca o promisiune fragilă, mereu amânată. Iar Mila ne spune printre rânduri că rezolvarea ar fi fost simplă: era nevoie doar de stabilitate emoțională, de perpetuarea momentului de normalitate instaurat la o etapă a vieții sale. Tot de ce avea nevoie Mila era o viață liniștită alături de bărbatul pe care l‑a iubit mereu: „Cu Malik lângă mine, cu o gospodărie de care aveam grijă ca de un copil și cu tata mândru, în sfârșit mândru de mine, mă simțeam aproape fericită” (p. 123).
