În seara de 2 februarie 2022 (îmi amintesc că mi-au captat atenția cifrele datei), în timp ce scriam un text, m-a străfulgerat ideea de a-l anunța pe fratele meu, care se afla în Regiunea Odesa, cum că aș vrea să-i fac o vizită. Mai bine zis, să vizităm împreună orașul în care, copii fiind, mergeam la unchiul nostru, frate- le tatălui și, bineînțeles, la mare. Știrile despre intențiile Rusiei îmi păreau tot mai intense și simțeam că, dacă nu-mi asum această călătorie
– nu se știe când și cum se va mai ivi ocazia. Ș-apoi, aveam o dorință veche despre care am și scris chiar în ziua în care s-a realizat – să văd marea, iarna:
Știam că mă așteaptă. N-avea cum să nu mă recunoască. De-atâtea ori am visat-o! N-avea cum să nu mă fi visat și ea. De câte ori închideam ochii și-i căutam mirosul, pulsul, șoaptele, zbuciumul și calmul. Nu știu numai dacă știa că o știu pe de rost. Că-i cunosc sufletul. Că-i respect tainele Am dat palma cu valurile, stropi mărunți și mai mari mi-au sărutat fața, pescărușii mi-au cântat versurile și au dansat în ritmul lor, iar vântul n-a făcut-o pe grozavul, deși era pus pe șotii. Ne-a lăsat să povestim în pace despre adâncimi și înalturi, despre visuri și atingerea de ele, dincolo de nebunia lumii, dincolo de furia naturii, dincolo de „altădată“ care poate fi „niciodată“.
Marea iarna…Ce poezie!
În aceeași seară, s-a mai împlinit un mare vis. Textul de mai jos îmi însoțea fotografiile făcute la Opera din Odesa, pe 6 februarie, 2022:
Ca un vis ce-mi părea uitat undeva sau undeva departe… Cândva treceam pe lângă Teatrul Național Academic de Operă și Balet din Odesa ca pe lângă un Palat Regal, în care nu credeam că ar putea pătrunde vreodată o fată de la Florițoaia, dar, totuși, îmi imaginam cu respirația întretăiată cum intru, frumos îmbrăcată, plăcut parfumată și nu-mi pot lua ochii de la splendoarea din interior, de la ceilalți oameni; cum în sală se aud șoapte, se lasă ușor liniștea, apoi orchestra își ia zborul sonor, se deschide cortina și toți devin una cu scena! Și… mergeam mai departe. Au trecut ani și ani, ca să ajung să trăiesc aievea frumoasele închipuiri.
La Opera din Odesa? Eu? La „Boema“ lui Puccini? Incredibil! Dar adevărat! Nu conta că se cânta în limba italiană, iar textul însoțitor era în ucraineană. Dacă vrei – auzi, dacă citești – înțelegi. Prea puțini spectatori. Dar ce artiști minunați! Poet, pictor, muzician, filozof… Buuunăgașcă! De n-ar fi murit Mimi…
A doua zi, după spectacol, pe 7 februarie, un aer de primăvară cu mult soare invadase orașul-port și, totodată, se apropia multașteptata revedere cu unchiul:
Nu-mi dau seama cum au trecut trei decenii de cândn-am„alergat“dinurmaunchiuluipestră-zile Odesei.
Nu-mi dau seama cum au trecut trei decenii de când n-am „alergat“ din urma unchiului pe străzile Odesei. Aceiași pași repezi, același spirit nerăbdător să ne povestească totul, care vrea să știm totul, care e gata să ne ofere totul, pe cât (se) poate. Străzile au rămas, și ele, aceleași. Doar că mai bătătorite și mai învechite. Ne-am învechit și noi. Și aerul de altădată era mai vioi, mai viu, mai pașnic.
Aduc aici aceste texte (cuitalic) de pe pagina mea de Facebook, în încercarea de a alipi două realități de nelipit într-un tablou de nepictat, produse într-un timp prea scurt. Pe zi ce trece, este mai greu să găsesc cuvinte capabile să descrie toate stările care m-au încercat la extremă și mă încearcă încontinuu de la începutul lunii februarie. Spuneam, într-un interviu, că am trăit o stranie exaltare în acele zile petrecute la Odesa, de parcă ar fi fost ultimele de acest fel. Iar când am revenit la Chișinău, am plâns în hohote, deși încă nu începuse urgia, de parcă mă despărțisem pentru totdeauna de ceva tare drag. Și le povesteam apropiaților că, pe lângă amalgamul de amintiri și impresii acumulate și trăite în acele trei zile, am simțit în aer iz de război. Nu știam cum să explic acel iz, dar avea ceva apăsător, ceva metalic și amar în el, iar eu, ca să alung gândul negru și ghionturile intuiției, îmi învinuiam anosmia provocată de Covid. Dar, astăzi, știu că războiul era la numai doi pași. N-avea cum să nu-și răspândească sporii urât mirositori.
Privesc imagini noi cu orașul care m-a primit cu brațele deschise acum câteva săptămâni. Tot ce emana viață și pace, e baricadat și împrejmuit. Nave de război rusești au și început să bombardeze regiunea și orașul în care am văzut pentru prima dată marea. E un război de neconceput, dar adevărat care se întâmplă chiar acum, chiar la câteva zeci și sute de kilometri și-mi este groază să-mi imaginez că poate fi prefăcut în scrum și acest oraș, precum altele. Mai ieri, oamenii din regiunile bombardate își vedeau de viețile lor, iar astăzi mor sau trăiesc în teroare, sau se împrăștie prin lume fără să-și fi dorit acest lucru. Mame și copii, bătrâni și animale – atâtea ființe neajutorate sunt lovite, suferă și atârnă de un firicel de viață din cauza că armata rusă și aliații ei execută ordine ucigașe. Nu cred că există om întreg la minte care să nu fie afectat de cruzimea acestui masacru în secolul în care prețul vieții omenești părea să fi crescut mai mult ca niciodată. Cineva, în odiozitatea minții sale, este gata să dărâme orice închipuire despre pace, stabilitate, viitor.
În loc de epilog, vin cu un poem pe care l-am scris în aceste zile cu inima frântă:
mamă
durerea lumii
s-a ascuns
într-un prunc
și pruncul
a îmbătrânit
fără să pronunțe
primul
„mamă“
sânul mamei
nu va mai avea
gustul păcii
niciodată
toată lumea a strigat
în locul pruncului
„mamă“
chiar și soldatul
rus
dar mama lui
nu aude
nu vede
nu simte mirosul
sângelui
numai țărâna
îi bocește
pe toți
laolaltă
numai țărâna aude
vede și simte
totul
numai țărâna tace
și rabdă
în timp ce casele
mor
în timp ce rachetele
zboară
în timp ce tancurile
ard
în timp ce monstrul
zbiară
în timp ce
dumnezeu
ne recreează
