Maria Pilchin, cercetătoare, critic literar, cronicar de teatru, poetă, prozatoare
Nu cred că am făcut lucruri enorme în acest sens. Și, până la urmă, oricât am face, este irelevant pe lângă sacrificiul adus de către ucraineni: viața umană. Am ajutat niște mame refugiate care au ajuns la Chișinău, fugind cu copiii din calea războiului. Erau niște intelectuale. Una dintre ele era nepoata unei femei‑pilot, Erou al Uniunii Sovietice, care a luptat cu avionul împotriva naziștilor. Ea, urmașa acelei femei exemplare, fugea cu doi copii din Kiev în februarie 2022. Și alte femei, la fel. Au ajuns în Cehia, Serbia, Germania. Apoi s‑au întors, îmi trimiteau fotografii cu copiii lor dormind în baie sau hol, așa cum acolo îi despărțeau doi pereți de o rachetă rusească, spre deosebire de un dormitor, care este adesea separat de moarte printr‑un singur perete. Nu o voi putea uita pe Oxana, care fugea cu fetița ei din calea războiului după o recentă operație oncologică. M‑a sunat Diana Iepure de la București să o ajut. Pe ea o suna un arhitect din Germania, colegul Oxanei de facultate. Un net‑working dureros, o bătălie telefonică acută împotriva putinismului. Le mulțumesc pe această cale studenților mei Nadejda și Constantin Ivanov, care au găzduit‑o și ajutat‑o generos ceva timp, până când a fost posibil să ajungă la nemți, unde putea primi îngrijirea medicală atât de necesară. Oxana, cărându‑și valiza spre Palanca, speriată să nu își piardă copila în mulțime, mâna ei încleștată de mâna fetiței ei de 10 ani e imaginea maternă a acelui început de coșmar. Imagine de pus în cărți.
Femeile și copiii războiului acutizează în mine toată revolta împotriva paternalismului agresiv.
Am înțeles însă atunci că nu e suficient să ajut persoane concrete. O scriitoare trebuie să iasă la „tribună”, să devină o portavoce a unui protest, a unei mișcări firești împotriva acestui război nedrept al Federației Ruse împotriva Ucrainei, împotriva lumii libere. Aici ne‑a salvat Dumitru Crudu. El ne‑a adunat pe mai mulți în jurul acestei idei. Războiul nu este despre politică, ci despre catastrofa umanitară în care mor și suferă civili. Nu ne‑am încolonat politic alături de Dumitru Crudu, nu am ieșit să spunem NU unui politician. Noi am spus JOS DICTATURA, JOS TIRANIA RĂZBOIULUI, STOP VIOLENȚELOR DIN UCRAINA!
Dacă aș putea, aș închide cerul Ucrainei. Mă dor toate aceste morți. Și scriitoarea din mine știe ce trebuie să facă: să scrie, să vorbească, să dea un semnal de alarmă. Scriitorii nu fac politică, ei practică umanismul artistic. Scriitorii nu admit echivocul în interpretări. Ei știu să gândească critic, să discearnă.
Mi se pare că la noi nici măcar nu s‑a strigat suficient NU acestui război de agresiune…
Doru Ciocanu, scriitor
Și da, și nu. Dacă ne referim la noi, românii din Republica Moldova, mi‑a plăcut foarte mult cum am reacționat la începutul războiului. Miile de refugiați ucraineni au beneficiat de ajutor atât din partea statului, cât și, în mod particular, din partea cetățenilor. Știți vorba aia cu țara mică cu inimă mare. Totuși, trezește nedumerire neaderarea Moldovei la sancțiunile impuse de Occident Rusiei. În situația în care Ucraina ne ocrotește de urgia „lumii ruse”, e mare păcat să stăm pasivi și să așteptăm „când se va termina totul”. Nu zic că ar trebui să trimitem și noi armata să lupte pe front, dar cel puțin să oprim invazia produselor rusești pe piața moldovenească! Cumpărând o maioneză, o pastă de dinți rusească, contribui la dezvoltarea economică a Rusiei! Orice șurub sau scândură, importate de Moldova din Rusia și procurate de moldoveni, se transformă în gloanțe sau obuze care ucid ucraineni. Mie îmi pare evident și simplu: o țară care a început un război sângeros urmează să fie izolată pe plan mondial. Indiferent cât de adânci sunt relațiile economice cu Rusia, Moldova trebuie să le taie cu toporul. Fără regrete, fără frică.
Cred că nu e cazul să‑mi etalez meritele, nu sunt eu cel care să aprecieze cât de mult am făcut personal pentru frații noștri ucraineni. În cea mai grea perioadă a războiului, când exista pericolul ca armata orcilor să ajungă la hotarele Moldovei, eram gata să iau arma în mâini. Și acum sunt gata. Și, chiar dacă patria nu ne‑o va cere, voi fi în prima linie. Nu sunt doar declarații deșarte, este un angajament al meu. Un angajament moral. Glorie Ucrainei și moarte cotropitorilor!
Victor Fală, poet
Trebuie să recunosc că nu înțeleg ce înseamnă „noi, românii” când sunt întrebat „eu, moldoveanul” despre cât de mult îi ajutăm pe ucraineni. A‑i ajuta prin… vorbire? Nu cred că e cazul să mă dau în spectacol cu teribilisme de aducere‑aminte că ucrainenii poartă un război. Cum că și rușii poartă un război. Deci, dacă e să fim la modul ideal umanitari, ajutorul nu trebuie să țină nicicum de limba pe care o vorbesc cei care ajută. Și dacă fac abstracție de aceasta și răspund dacă noi, moldovenii, îi ajutăm destul pe ucraineni, atunci răspunsul este: da. Iar o confirmare a acestui fapt pot servi sutele de comentarii lăsate de ucraineni sub interviul video luat de Iuri Dudi președintei Republicii Moldova, Maia Sandu.
Ajutorul meu ține de contactele pur personale cu fiecare ucrainean de la Chișinău sau Iași, sau București – unde mi s‑a și întâmplat să am asemenea întâlniri. Și totuși, cele mai frecvente întâlniri cu ucraineni le‑am avut în librării. Atunci, tot ce puteam face era să vorbesc stâlcit două‑trei cuvinte/fraze în ucraineană, atât cât cunosc. Și de fiecare dată, făcând acest pas în întâmpinarea ucrainenilor, simțeam cum ei fac doi în întâmpinarea mea. Pot să surâdă cei care au donat milioane în ajutorul ucrainenilor la cele spuse de mine aici. Să o facă. Eu nu am decât un suflet și câteva sute de cărți în proprietate (dar la suflet mai stau la dubii dacă e proprietate sau…). Ah, și niște picturi ale artiștilor locali. Și un palmier.