În literatura română din Basarabia, volumul Silviei Goteanschii Celule stem (Prut Internațional, 2022) se remarcă prin expresivitatea și sensibilitatea imaginilor poetice care transformă poezia într‑un joc al relaționării dintre eul liric și cititor, întrucât profunzimea versului cere să fie surprinsă/ghicită și decriptată. Cu acest exercițiu de pătrundere în substraturile sensului, poezia capătă o noblețe și o eleganță intelectuală aparte, devenind o bijuterie elevată, migălos lucrată, fiindcă nu‑și permite să alunece în confesiuni lamentabile sau constatări despre rutina zilnică. Conștiința de sine bine echilibrată a eului poetic este diriguitoare în invazia de reverii, material fantasmatic. Luciditatea este dominantă, ordonându‑le pe toate în așa fel încât să prezinte și să reflecte, ca în oglindă, ființa interioară în cea exterioară, pe de o parte, și sensul jocului estetic, pe de altă parte. Această poezie pare a fi o verigă de legătură între fantasme, viziuni, vocea inconștientului și eul rațional, orgolios, triumfător, un mijloc de comunicare și deslușire a imaginarului creator. Pornind de la titlu, la prima vedere ambiguu, celulele stem semnalează promisiunea unei stări de siguranță, a unui timp mitic fără frici, fără tensiuni ale conștiinței, care ar îndepărta de la sine cât mai mult posibil „atmosfera mortuară” (notează Lucia Țurcanu) sufocantă. Astfel, celulele stem alias dragostea reprezintă frontiera imaginară dintre viață și moarte, cordonul ombilical, am putea zice, dintre ieri și azi, disperare și speranță, din care viața își revigorează și își alimentează forțele arhetipale.
Volumul adună o serie de poezii ce reflectă condiția psiho‑emoțională a eului bulversat de proximitatea morții, de valențele ei necunoscute care perturbă imaginea de sine. Durerea apare ca o confirmare a prezentului, ca niște tehnici de îmblânzire a teribilului și a oripilării, pentru o ulterioară regăsire și întru speranța prelungirii vieții grație „celulelor stem”. Poeta redă artistic unul dintre momentele disperării și reinventarea speranței după un alt act simbolic al morții unei etape, unei confruntări: „sunt nerostirea celor ce‑am visat/ să mi se‑ntâmple‑n viața asta poate / nu știu decât să cad / și din căderi / nici cât din lovitură‑mi aparține / […] ce naiba poți să faci cu atâta libertate / și văd strigoiul alb cărând un mort / și de atâta moarte / lumina cum se‑ncruntă” (ostatică a luminilor de ieri). Limbajul poetic umanizează conceptul de moarte, frica de necunoscut, de pierdere. De aceea, ea va fi transformată într‑o formă de viață, din care își va trage sevele, forțele, imaginile și tonul afectiv, întru devenire și răzvrătire împotriva a ceea ce se numește sfârșit: „cei vii / ne gândim uneori / ce‑ar fi dacă n‑am muri niciodată / și dacă nu reușim să credem în gândul acesta / construim scenarii / și facem din moarte o taină / construim un bine suprem / din lut și tenebre / un megacartier de case grotești / și adânci […] cei vii/ ne gândim uneori / să cerem drepturi consfințite prin construcție / moartea să aibă nume / și să fie aleasă de popor” (underground).
Prin memoria afectivă, aceste imagini tulburător de expresive exercită un efect modificator asupra eului, în așa fel dezgolindu‑l de straturile de suprafață. În miezul personalității, se află imaginea mamei care inundă conștiința eului cu stări tensionante de nesiguranță și pericol. Deschide o „rană veche”, în care mama și tata împletesc un trecut nesigur, încețoșat, prezența cărora este asociată cu verbe ce sugerează violență:„a urlat mama de parcă cineva / exact atunci îi zbura creierii / după au urmat sedativele ușile încuiate ieșirile prin perete / și liniște / fata mea / a înnebunit liniștea îmi spune mama pieptănându‑se / fire lungi de păr ruginit / se întind ca o sârmă topită” (totaluri). Prezența maternă e doar o voce înghițită în sec: „mama lângă plită / mama atac de panică / mama caras desfăcut / tata cu un os subțire de pește în mână / cu inima în mama / cu bărbia în solzi” (zăpadă pân’ la glezne). La un anumit punct, imaginea mamei se contopește în mod cromatic cu cea a morții, o conexiune poetică ce intră în contradicție cu percepția obișnuită a relației familiale, caracterizată prin căldură și protecție maternă. Versurile zguduie din temelie ființa cititorului, pentru că exteriorizează agitația interioară, starea de alarmă în beznă, obținând, probabil, efectul scontat – lectura prin simțire: „mi se strâmbă moartea în penumbră / frumoasă ca un șacal Tabaqui – / numai mama știe / cât de mult o plac pe furiș / numai mama știe / nu‑i lumină‑n junglă” (moonlight sonata). În acest context, este important de remarcat gradul de precizie în nuanțarea stilistică și subtilitatea imaginilor poetice, care au rolul de a sugera trăiri sufletești tensionate, accentuate de un fel de anemie de dragoste maternă.
Dincolo de această linie a subteranelor, există un celălalt încărcat de sens și dragoste necondiționată, prezența căruia reevaluează definiția sinelui, conturează un spațiu nou de manifestare, ancorând eul poetic în starea de reverie a erosului. În această cheie, seducția e o „armă” personală împotriva conștiinței „încarcerate” de gânduri recurente, frici, spaime, unele moștenite, altele însușite. Astfel, toate derivatele ei scot eul poetic în afara regimului rațional și îl lăsă să exploreze expansiunea regimului nocturn al imaginarului pasiunii, iubirii, jocului: „cândva am fost avertizată / că drumurile sunt aducătoare de furtună / și de păcat / și iată / umblu cu păcatul meu după tine / până când voi închide ochii și se va face noapte / o noapte adevărată și lungă / iar luna / îmi va fi os sternal / și mă voi bucura de întuneric / și mă voi bucura mult / fiindcă în lumină nu reușesc / decât să fiu propriul meu instrument de tortură” (există undeva).
Lupul apare în scenă ca mijloc de expresie artistică a femeii sălbatice, a naturii instinctuale, „femeia dincolo de timp sau femeia de la capătul lumii” (Pinkola Estes), ocrotitoare a ordinii și a echilibrului sufletesc, dătătoare și păstrătoare de viață: „noapte de noapte urc pe o stâncă / cu lumânarea în mână / departe / la capăt de om / caut lup să despoaie această piele de rău / îi dau de mâncare / îi ating colțul dur / până face lumilor bune ocol (vecinătăți). Acest personaj devine un ax al eului, căutat de fiecare dată când acesta este sufocat de dramă, contribuind la instalarea autocontrolului și asumării. Se stabilește așadar o frontieră între frică și realitate, definitorie pentru această carte, în care viața este proiectată în avans, în funcție de schimbările care pot interveni: „sunt o fată frumoasă / din iad / cu o sticlă de rom în mână / sunt spatele tău tatuat / și toată bărbăția ta / sunt lipsită de prejudecăți / și nici lipsa ta n‑o mai simt / decât dacă citesc din Bacovia / sau îmi ascult inima / cu fonendoscopul” (frontiera). Pe când coborârile sau ieșirile în/din criza existențială se realizează grație scărilor ce extind și lărgesc conștiința eului dincolo de rațiune spre un spațiu oniric infinit, deși inițierea este susținută de o deplină luciditate: „e ca și cum aș coborî în fuga mare / niște scări iar tu nu ai fi nicăieri / ca și cum te‑aș căuta întruna / și te‑aș recunoaște / în mulțimea care se înmulțește / în fiecare secundă mai mult și mai mult (un fel de a te păstra); „prima condiție ca să urci aceste scări / e să‑ți scoți pantofii de lac și costumul office / să pui între realitate și iluzie semnul egal” (scările înapoi).
Prin urmare, volumul este constelat dintr‑o suită de imagini poetice ce comunică armonios între ele și țes povestea eului în fața unei bezne existențiale. Farmecul imaginilor se manifestă prin energia lor copleșitoare, vibrația emoțiilor și încărcătura afectivă, iar construcția poemelor amintește de niște miniclepsidre prin care cititorul captează emoții scânteietoare. Acestea, ulterior, sunt decriptate prin prisma imaginarului propriu: „poemul acesta te va căuta mult / nu are rezerve interdicții / dar nici credință / poemul acesta te va durea / e ca un sfredel imens / care îți intră în inimă chiar acum / aruncând în aer bucăți / de poeme mai mici și mai grele” (justificare). Considerăm această poezie o forță de exprimare și manifestare a eului instinctual, din spatele eului social, o modalitate de a „re‑vindeca” realitățile imediate, care, topite în imagini artistice, devin în mâna Silviei Goteanschii o bijuterie estetică.
