Ideea că totul este membrană are nevoie să fie întărită prin sublinierea faptului că această idee joacă rol de principiu metafizic. Am în vedere întregul existenței, la o abordare cu valoare metafizică (sau existența ca întreg). Așadar, această idee nu este particulară, proprie unui anumit domeniu din existență, cum ar fi, bunăoară, fizica sau biologia. Pentru fizician, existența este membranatică în sensul atomilor, corzilor, buclelor etc. Pentru biolog, existența este un ansamblu de membrane codificate, pline de sensuri, prezente în nesfârșitul lanț de gene ce leagă toate ființele vii, de la cele unicelulare la vertebrate și oameni. Milioane și milioane de specii, fiecare cu milioane și milioane de indivizi, care au existat pe planeta noastră de milioane de ani, sunt de regăsit în mod exact în acest uluitor lanț genetic.
Pentru ca ideea că totul este membrană să fie cu statut metafizic, este nevoie de analogia ființei – în sens metafizic, membrana este ceva analogic ființei. Să ne gândim la principiul plenitudinii. După Leibniz, bunăoară, totul este plin de monade (la el monada joacă rolul cel mai important); nu există nici cel mai mic loc în care să nu se afle monade și manifestările acestora. Nici măcar Dumnezeu nu este în afara acestei situații – este monada supremă, monada necreată, în vreme ce restul ființelor sunt monade create.
Acest lanț al ființei ce înaintează de la neviu la viu, de la mic la mare, de la simplu la complex arată cum totul este legat. Chiar și la distanțe uriașe, chiar și dacă nu vedem (în sens propriu) legătura dintre aceste părți, între oricare două elemente există alte elemente, alte monade și manifestările lor. Dar nu numai că totul este plin (aici, din nou, sublinem că „totul” înseamnă cosmos, univers, lume), dar și că totul este legat. Armonia universală se bazează tocmai pe această conexiune dintre toate elementele existenței.
Vedem cum, la Leibniz, atunci când vorbim despre monadă, este exact la fel ca în cazul în care vorbim despre ființă; așa cum ființa este una, nepieritoare, prezentă peste tot etc., și monada este una, nepieritoare, prezentă peste tot etc. Exact această caracterizare este cea care face din monadă un principiu metafizic; Leibniz nu vorbește, de regulă, despre ființă (cum vorbeau, de exemplu, grecii antici), ci despre monadă: monada este una, nepieritoare, prezentă peste tot etc.
La fel, pentru a vedea că totul este membrană, este nevoie să vedem că membrana este una, nepieritoare, prezentă peste tot etc. Numai în acest fel totul este plin, adică armonios organizat și frumos structurat (ca să subliniem și mai tare ideea de cosmos ca armonie), de la cele mai mici niveluri până la stele și galaxii. Membrane există peste tot, de la cele mai mici niveluri ale existenței până la stele și galaxii, sunt prezente oricând și oriunde; nu pot fi distruse, în sens propriu, și nu se pot altera.
Pentru că ne aflăm în era digitală, vom lua un exemplu din domeniul undelor electromagnetice. Pentru ca telefonul nostru mobil să funcționeze, trebuie să se afle într‑un câmp electromagentic. Indiferent unde ne‑am afla, la munte sau la mare, la deal sau câmpie, în oraș sau sat, peste tot și oricând se află un câmp electromagnetic ce permite telefonului nostru să funcționeze (desigur că este nevoie și de relee, care să amplifice semnalul, și de sateliți, care să ușureze comunicarea la distanțe lungi).
Așa cum pentru un informatician elementar este tot ce ține de câmp și proprietățile lui, pentru metafician elementar este tot ce ține de membrane și proprietățile acestora – putem folosi termenul de membrană informatică.
Să subliniem un aspect deosebit de provocator odată ajunși aici: așa cum câmpul electromagnetic este o formă aparte de organizare a spațiului, simultan și cu proprietăți electrice, generate de sarcinile electrice prin care trece un curent electric, și cu proprietăți magnetice, generate de acest uriaș magnet care este planeta noastră, am putea spune că avem aici, simultan, energie, privind dintr‑o perspectivă, și materie, privind din altă perspectivă.
Oarecum, analogic, câmpul de membrane pare să fie dintr‑o perspectivă ceva material, concret, fizic, iar din altă pespectivă – ceva lipsit de materie, abstract, ideal; după mine, aceste caracteristici opuse sunt proprii nivelului spiritual. Numai la nivel spiritual avem capacitatea eminentă de a avea proprietăți opuse, chiar contradictorii (sunt contradictorii în lumea rațiunii; în lumea spiritului, caracteristicile opuse sunt regula. Aici nu am în vedere celebra distincție dintre materie și antimaterie: aceasta din urmă nu este altceva decât materie cu proprietăți diferite, chiar opuse celor ale materiei).
