Pozele mele din Berlin care au avut cel mai mare succes pe rețelele sociale au fost două: prima – cu o cafea în mână la balconul lui Josef și a doua – ridicând o sticlă cu bere la gură, într‑o pizzerie italiană de peste drum de Facultatea de Litere a Universității din Leipzig. Ambele mi‑au fost făcute de fostul meu coleg de la Filologia din Brașov și de la „Europa Liberă”, prozatorul Iulian Ciocan. După cum am remarcat ulterior, Iulian are ochi de fotograf. El mi‑a sugerat să țin cana cu cafea în mână atunci când am ieșit la balconul lui Josef ca să mă uit la stradă și tot el mi‑a spus să beau din sticla de bere la pizzeria aia din Leipzig, unde am mers să luăm cina, împreună cu Tatiana, Josef și cu profesorii de limba română de la Universitate, însoțiți de studenții lor.
Iulian știa și când trebuie urcate pozele pe Facebook ca să aibă o mare audiență: dimineața. O altă regulă de care se conducea era ca pozele să fie făcute de foarte aproape. A avut mare dreptate. Într‑adevăr, acele poze, făcute de la câțiva pași și urcate pe rețele în zorii zilei, s‑au bucurat de cel mai mare succes (nicio altă postare a mea de pe Facebook nu a fost la fel de bine primită), adunând un număr nemaivăzut de like‑uri și de comentarii. Unii dintre prietenii mei m‑au sfătuit chiar să nu beau prea multă bere, ca să nu‑mi fie rău după aia. Ceea ce nu știau ei e că atunci când Iulian m‑a fotografiat m‑a sfătuit să întorc sticla invers, ca să nu se vadă eticheta și lumea să nu afle că eu beam bere fără alcool, că atunci cine știe dacă mi‑ar mai fi dat atâtea like‑uri.
La Berlin, la Leipzig și la Heidelberg am făcut sute de poze, dar nu pe toate le‑am postat. O altă regulă pe care o respectă Iulian e ca doar o dată pe zi să postezi dacă nu vrei să‑i plictisești sau să‑i agasezi pe oameni. Așa că foarte multe poze – unele foarte frumoase – am păstrat doar pentru noi.
Să nu credeți însă că am mers în Germania doar ca să ne facem poze cum bem bere sau cafea. Invitați de reputatul profesor Josef Sallanz, am participat la o serie de întâlniri la Berlin (la Universitatea Humboldt), la Leipzig (la Universitate) și la Heidelberg (la Bibliotecă), în cadrul cărora fragmente din romanele noastre, transpuse în limba germană de traducătoarele Ingrid Baltag și Maria Herlo, au fost citite și discutate în cele două limbi.
Am parcurs 1400 de kilometri dus‑întors, fără să simțim drumul, datorită discuțiilor atât de animate. Cărora deja am început să le duc dorul.
Acele călătorii spre Heidelberg „parcă ar fi fost o frântură de Rai”, mi‑a spus ulterior Tatiana Ciocoi. La Heidelberg am fost și la monumentul lui Alexandru Ioan Cuza și am mâncat cea mai bună înghețată din lume, după părerea mea și a lui Iulian. Ne‑am fotografiat și cu înghețata aia, dar nu am mai postat‑o pe Facebook, respectând regula lui Iulian: nu publicăm decât o postare pe zi.
Da, și într‑o zi am călătorit cu bicicletele, timp de cinci ore, prin Berlin (plecând din Berlinul de Vest ca să ieșim în Berlinul de Est și să ne întoarcem iar în Berlinul de Vest, ghidați de Josef și de Gil, dar fără Ana‑Felicia Scutelnic și Teodor Bordeianu, care n‑au putut să vină, așa cum ne‑au promis cu o zi înainte, când ne‑am plimbat cu ei prin oraș). Șaua mea era prea sus și cel care m‑a ajutat s‑o cobor a fost un compatriot de‑ai noștri – un român, care avea toate cheile la el. De altfel, vorbă românească am auzit la tot pasul, pe străzi sau prin cafenele, atât de mulți români sunt la Berlin. Cu noi, numărul lor a crescut un pic, apoi a scăzut iar, când ne‑am întors acasă.
Acum știu de ce Caragiale și Eminescu au îndrăgit atât de mult Berlinul.
