***

(Premiul Revistei„Timpul din România” la concursul de literatură„Rețeaua Literară”, ediția a VII‑a)

sunt omul estuluiși m‑am născut în frig
degetele mi‑sreci toată viața
gazul s‑a scumpit
în țara vecină e război
numai flacăra aragazului mă încălzește
acea „mamă patrie” despre care învățam poezii în clasa I
nu‑i decât o mamă vitregă care mă pune mereu cu
genunchii pe grăunțe


sunt omul estului și primii pași mi i‑am făcut pe asfalt
crăpat, nu pe iarbă
nu sunt din moscova dar am crescut și eu în mlaștină
am crescut cu o disperare latentă
ca durerea ce te roade înăuntru și nu‑nțelegi de ce
o durere de la care vreau să vomit și să sărut asfaltul crăpat
în același timp
o durere pe care părinții au simțit‑o și n‑au știut ce să facă
o durere de la care am plecat de‑acasă la 18 ani
promițând că poate m‑oi întoarce
toată adolescența ne întreceam cine se va adânci mai puțin
în noroi
astfel unii s‑au apucat de droguri la 17 ani iar
alții s‑au lăsat de băut pe la 18


sunt omul estuluiși am două limbi materne
ambele‑mi sunt ca două surori mai mici
care‑mi recită poezii urcate pe un scaun în fața oaspeților
doar că la urmă când oaspeții pleacă
ele se sugrumă una pe alta
certându‑se a cui poezie a fost mai frumoasă
și mie‑mi vine să‑mi rup părul din cap la cât de mult le
iubesc pe ambele


sunt omul estuluiși viața mea e un film alb‑negru
în care pe fundal cântă piese triste‑n limba rusă iar
cărțile pe care le citesc au toate cotorul rosși litere scrise cu
grafie chirilică
când se sfârșește filmul la credits niciodată nu apare
dumnezeu


sunt omul estului și nu mai înțeleg nimic din ce se vorbește
la televizor
cine‑mi vrea binele și cine răul
cine‑i criminalși cine‑i provocator
ce‑nseamnă războiși ce‑i operațiune specială
în schimb îi înțeleg pe bețivii de lângă bloc
care înghit dușca de vodcă cu ușurința cu care
cineva apasă pe butoane în kremlin
o înțeleg pe dementa din scara vecină
care mereu cerea țigăriși bani de cafea
deși n‑am mai văzut‑o de când și‑a spart geamul cu un
scaun
poate s‑a uitat prin geam și ceva nu i‑a plăcut
nu știu

dar îs sigur că pe acești oameni îi înțeleg cel mai bine


sunt omul estului și m‑am născut în cartier industrial
cu fumul fabricilor, căi ferate, case abandonate și oameni
frânți
zi de zi mă scald în rămășițe de imperiu
și văd totul destul de clar prin sticla prăfuită din troleu

doamne ajută‑mă de dimineață în loc de geam să ies pe ușă
căci eu nu mai cred în vreo scăpare
la fel cum nici moscova nu crede în lacrimi
și dă‑ne nouă
celor înstrăinați
putere
multă multă
putere

***

îmisalut mama cu cel mai gingașsubstantiv
și mă‑ndrept spre ușă
dă‑mi drumul la mânecă
vreau să ies
când eram mic îmi tot închipuiam că merg pe o alee
înzăpezită
cu țigara‑n gură și convingerea că știu unde merg
deși ceața devine mai densă
iar blocurile de cinci etaje seamănă cu niște conserve goale
de la pateu


la gară din magnetofoanele vechi cântă piese triste‑n limba
rusă
prostituatele continuă să șchiopăteze pe șosea călcând pe
seringi chiștoace șisticle goale de vodcă
alăturise vinde lemn piatră nisip
un cartier post‑sovietic în care fumul de la fabrici ascunde
bucătăriile călduroase din hrușciovci
eu continuisă merg cu țigara‑n gură simțind cum fulgii mi
se culcă‑n plete
la fel cum și eu obișnuiam să mă culc în patul meu
de‑acasă
acum eu n‑am pat n‑am casă am doar țigara‑ntre buze care
arde mai repede ca focul vostru din șemineu
am calea lactee în oase și dorința să ies mai repede de‑aici
așadar privește‑mă în ochi închide gura și ascultă‑mă


închide ușa după mine
în buzunarele blugilor decolorați
am doar un pachet de țigări
șisperanțe‑n ziua de mâine
mai pot auzi trosnetul foculuișisă văd
cum aburii ies din ceaiul pus pe masă
iar în față
o alee înzăpezită
pe care urmează să‑mi las
urma pașilor

***

portarul de la cămin mă‑ntreabă dacă‑mi plac oamenii
ise pare ciudat că prefersă ies dimineața la șase
când încă e întuneric și nu‑i nimeni afară
i‑așfi zis acel proverb rusesc
despre cum îți plac din ce în ce mai mult câinii
pe măsură ce cunoști mai mulți oameni
dar nu vorbim aceeași limbă
așadar mă uit la el și dau din umeri tăcut
cum m‑am obișnuit să fac de mic când cineva nu
mă‑nțelege


cuvintele pe care le scriu acum
în parcul în care mereu fumam cât trăiam la părinți
sunt la fel ca acel proverb pe care voiam să i‑l zic portarului
iarna trecută când mergeam zilnic spre facultate cu post
punk slowed în reverb
și ghetele scârțâind pe gheața formată peste noapte
diferența‑i că acum nimeni nu vede
cum dau din umeri
la fiecare cuvântstors din cârpa
propriului craniu
și n‑am decât iarășisă mă‑nchid în mine ca la 17 ani
când fiecare cuțit părea mai lucios coborând spre podul
palmei


căștile pe cap
privirea în gol
și sunt un container perfect pentru toată tristețea acestui
cartier schimonosit de sărăcie

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

ARTICOLE RECENTE

CELE MAI POPULARE ARTICOLE

Articole recomandate

Noutăți
Boris Cremene

Costache

Costache locuia în mahalaua bunicii. Venea dintr‑o familie obișnuită, cu mulți copii, cu tată și mamă alcoolici. Se certau, și deseori se băteau. Costache era

Noutăți
Ocean Vuong

Într‑o zi îl voi iubi pe Ocean Vuong

Ocean, nu‑ți fie frică.Capătul drumului e atât de îndepărtate deja în spatele nostru.Nu‑ți face griji. Tatăl tău e tatăl tăunumai până unul dintre voi uită.

Noutăți
Mihaela Perciun

Specii și specimene

Trecuse în așteptare, pentru că, mă rog, băgasem bani în alte cărți. Specii, roman apărut la Polirom, Iași, în 2023, îmi fusese donată de Cristian

Noutăți
Victoria Kirilov

Nașterea cuvintelor

(3 martie 2024. Ziua scriitorului) Când mă simt singură, cobor în mine ca într‑un tunel și răscolesc ieșirile din disperări afară. Dar mă împiedic de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *