Josef Sallanz: „Suntem într-o țară unde trăiesc destul de multe etnii, de diferite religii și ar trebui să fim mult mai deschiși”
Domnule Sallanz, sunteți lector al Serviciului de Schimb Academic German –DAAD, în Republica Moldova, de mai mulți ani. Fiind responsabil de ameliorarea cunoștințelor de germană a studenților de aici, vorbiți foarte bine româna. Ce vă leagă de limba română și unde ați învățat‑o atât de bine?
Am studiat politologia, germanistica și romanistica la Universitatea din Heidelberg, Germania. Limba română am învățat-o cu adevărat la Universitatea din București, unde am fost un an întreg bursier DAAD, în 1993. În acest an, nu mi-am căutat prieteni germani prin ambasadă sau altundeva, ci am trăit într-un mediu românesc. Atunci, am avut prilejul să învăț limba română așa cum o știu astăzi.
Fiind bursier, atunci, în 1993, aveam o viză pentru un an întreg în România, cu posibilitatea de ieșire și intrare o singură dată din țară. Dar nu m-am dus acasă în Germania, ci m-am îndreptat spre Est. Odată, în discuție cu profesorul meu din București, îi spusesem că m-ar interesa să vizitez Chișinăul și Cernăuțiul. La un moment, am fost invitat la o conferință a Institutului de Etnologie al Academiei de Științe a Moldovei. Am acceptat cu mare bucurie. Erau vreo 30 de profesori din România, printre care și eu. Am mers cu trenul București-Chișinău, dar înainte de a schimba roțile, am fost scos din tren, fiindcă eram singurul străin, fără viză. Mi s-a spus că va trebui să iau următorul tren către Chișinău. A venit atunci șeful dele- gației, zicând că dl Sallanz va ține prelegerea de deschidere a conferinței de la Chișinău, la care va veni chiar și mitropolitul Moldovei. Eu de fapt voiam doar să văd Chișinăul… Am rămas foarte uimit că grănicerul, nu știu cine era și ce funcție avea, l-a sunat la 5 dimineața pe directorul Institutului de Etnologie și l-a făcut la telefon varză, iar eu mă gândeam: „Aoleu, unde am ajuns?!”. Totuși, până la urmă, fiindcă eram „un om foarte important”, am putut pleca cu toți ceilalți și am ajuns cu bine la Chișinău. Am participat la conferință, fără să țin o comunicare, apoi m-am plimbat, am hoinărit prin Chișinău, care arăta atunci cu totul altfel, iar în stradă se auzea aproape numai limba rusă. Atunci, în 93, aveam impresia că am cunoscut ceva din Uniunea Sovietică, în care nu fusesem niciodată.
Ați mai fost apoi la Chișinău?
Da, au urmat încă patru vizite scurte în anii următori, în calitate de observator OSCE la alegeri, în raioanele Cahul, Ștefan-Vodă, Soroca, Edineț.
Cum ați ajuns în calitate de lector DAAD la Chișinău?
În studiile mele m-am specializat pe Europa de Sud-Est, mai ales pe spațiul românesc. Mi-am scris teza de magistru despre politica lui Ceaușescu față de naționalitățile conlocuitoare, cum se numeau atunci, și mai târziu, în cadrul geografiei umane, teza de doctorat despre schimbarea semnificației etnicității după 1989 în Dobrogea românească. Am cercetat mai multe etnii de acolo, din județele Constanța și Tulcea: români, aromâni, ruși lipoveni, ucraineni, turci, tătari, romi. Am fost foarte des acolo și la București, după ce am terminat teza de doctorat, lucrând la mai multe universități. La un moment dat, m-am gândit că în Basara- bia nu am stat mai mult de 10 zile la rând. Ar trebui să cunosc mai bine această regiune. România o cunoscusem deja foarte bine, făcând cercetări pe teren. Întâmplarea a vrut că am văzut la DAAD anunțul că se caută un lector DAAD la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”. Am înțeles că este un semn să merg în Republica Moldova. Am fost bucuros să câștig concursul și la 22 august 2016 am ajuns la Chișinău pentru inițial doi ani, cu posibilitate de prelungire încă câte un an, de trei ori. Așa am ajuns a șasea oară la Chișinău. După acești doi ani, am văzut că-mi place și doresc să stau mai mult. Așadar, am prelungit de trei ori, epuizând clauzele contractului. La insistența șefului catedrei de germană, domnului Chiseliov, și a Rectorului universității, doamnei Barbăneagră, am reușit să prelungesc contractul încă cu un an, primind acest al șaselea an, ca excepție. Am dorit și al șaptelea, dar o excepție de la excepție nu a mai fost posibilă, din păcate.
Care este misiunea lectorului DAAD la Chișinău?
Misiunile lectorului DAAD sunt în principiu două: în primul rând, de a preda limbă, literatură, cultură și civilizație germană și a doua este de a prezenta bursele și de a consulta studenții, profesorii, cercetătorii care vor să studieze cu o bursă DAAD în Germania. Lectorul de la Universitatea Pedagogică este singurul lectorat DAAD în țară, de aceea și este numit lectorat DAAD în Republica Moldova. Lectoratul DAAD este destinat de fapt tuturor universităților unde se predă limba germană. Sunt, cel puțin, o dată în semestru și la Bălți, la Comrat, Tiraspol și Râbnița, pentru a desfășura acolo, printre altele, workshop-uri pentru studenți și seminare de formare pentru profesorii de germană. Desigur, fac și prezentări ale burselor DAAD și la Universitatea de Stat din Moldova și la ULIM, și oriunde am fost invitat să prezint bursele. Avem burse pentru masterat pentru studenți. Foarte căutate sunt și bursele pentru cursurile universitare de vară. Această bursă este destinată aprofundării cunoștințelor de limbă, precum și de civilizație și cultură germană. DAAD-ul acordă burse de la două luni până la un an și profesorilor-universitari, respectiv cercetătorilor.
Revenind la solicitanții de burse DAAD, cum ajungeți la beneficiarii direcți cu care lucrați?
La început, ca și predecesorii mei, am mers la toate universitățile pe care le-am numit mai înainte, am făcut publice bursele DAAD. În primii 3 ani, aveam, în fiecare an, vreo 26-27 de solicitanți doar pentru burse de masterat. O dată cu izbucnirea pandemiei de Covid, numărul solicitărilor a scăzut. Și la întâlnirile, care deja erau online, pentru prezentarea programelor de burse, numărul participanților era mic. DAAD-ul îi promovează pe cei mai buni. În 2021-2022, am avut numai 9 solicitanți pentru masterat, așa că numărul burselor s-a micșorat la două. Această scădere a solicitărilor nu este legată doar de pandemie, dar și de numărul de studenți în scădere în Republica Moldova. Totuși, DAAD-ul nu susține numai studenții care știu germana, e posibil și cu engleza.
Dincolo de cunoștințele de limbă și contactul cu profesorul din Germania, care sunt dificultățile întâmpinate de solicitanți la depunerea dosarului?
Marea problemă aici pentru cercetători și profesori, cel puțin pentru cei trecuți de 50 de ani, este că nu cunosc germana sau engleza. Profesorii mai tineri nu au această problemă, ei cunoscând cel puțin engleza, iar uneori și germana. Dosarul nu este foarte voluminos, cel puțin pentru profesori: ei au nevoie de un proiect de cercetare bine argumentat, de o invitație de la o universitate din Germania, o scrisoare de motivare, un CV și cam atât. Profesorul din Germania trebuie să indice în invitație că poate comunica cu solicitantul în engleză sau germană, dacă nu există un certificat de cunoaștere a limbii respective. Dosarul pentru masterat este mai voluminos.
De când există lectoratul DAAD în Moldova?
Lectoratul DAAD în Moldova există de 24 de ani. Eu sunt al cincilea lector DAAD în Republica Moldova. Din septembrie, va veni un nou lector, succesorul meu. Anul acesta, am marcat aniversarea de 30 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Moldova și Germania, iar anul viitor, va fi sărbătorită aniversarea de 25 de ani a lectoratului DAAD în Republica Moldova, din păcate, fără mine. Festivitățile vor avea loc la Universitatea Pedagogică, dar, după cum am mai spus, lectorul DAAD este pentru întreaga țară, îndeosebi, pentru universitățile unde se predă germana. Germana se învață la mai multe universități, dar o catedră propriu-zisă de filologie germană există în Moldova numai la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, unde este și un program de masterat pentru didactica germană, unde predau și eu, și lectorul austriac.
De la evenimentele la care am participat, știu că aveți o experiență frumoasă cu masteranzii cu care ați întreprins și excursii pe teren. Puteți să ne oferiți detalii?
Într-adevăr, mi-am scris tezele de magistru și de doctor despre minorități etnice, am publicat recent și o carte despre minoritatea germană din Dobrogea și, vorbind cu studenții mei, am aflat că, de fapt, ei nu știu că și aici, în Basarabia, a existat o minoritate germană. În programul de masterat, s-a ivit posibilitatea de a introduce un curs dedicat literaturii memorialistice a germanilor basarabeni. Marea majoritate a studenților mei nu aveau cunoștință despre trecutul acestei minorități în Basarabia. În cadrul cursului, am mers de fiecare dată cu studenții și în fostele așezări germane din sudul Basarabiei. Până la pandemie, mergeam în Basarabia de jos, în Ucraina de astăzi, de fiecare dată în alte localități. Am fost la Tarutino, la Sarata, la Arciz, la Șabo, lângă Cetatea Albă ș.a. Anul acesta, am făcut excursia științifică în sudul Moldovei, căci din cauza războiului nu s-a putut pleca în Ucraina. Am fost la Alexanderfeld, Albota și Sofievca. A trebuit să constat că niciunul din studenți nu fusese încă în sudul Republicii Moldova, nici la Cahul, nici la Vulcănești, nemaivorbind de fostele așezări germane. Ba mai mult, una dintre studentele mele nu fusese nicăieri altundeva, fără familie, decât la Chișinău și în satul ei natal din nordul republicii. Chiar a trebuit s-o conving să vină cu noi. Am stat doar două zile în aceste localități, ca să întrebe a doua zi dacă nu putem sta mai mult. Din cauza pandemiei, cursurile fuseseră online și grupa s-a văzut pentru prima dată față în față în cadrul acestei excursii. Noi am lucrat mult, ne-am și cunoscut, am și sărbătorit, să sperăm, sfârșitul pandemiei. Acest seminar este un prilej foarte bun pentru mine ca studenții nu numai să învețe despre minoritatea germană din Basarabia și literatura memorialistică a germanilor basarabeni, dar să-și cunoască și propria țară. Unii au ajuns și la Paris, Berlin sau Roma, dar nu au ajuns niciodată la Cahul sau Vulcănești. Și la cursurile mele de civilizație și cultură germană, dacă vorbim despre artă germană, mergem la Muzeul Național de Artă al Moldovei sau în cadrul cursului de comunicare interculturală am mers la moscheea din Chișinău sau la Catedrala catolică la o slujbă. Am aflat cu stupoare că nu toți au vrut să vină cu noi, să meargă în aceste lăcașe de cult, din cauza că nu aparțin cultului lor. M-am tot întrebat, o viitoare profesoară care, fiind ortodoxă, nu vrea
nici măcar să intre într-o biserica catolică, ce și cum va preda viitorilor ei elevi? Până la urmă, nu am forțat pe nimeni, dar am rămas cu gura căscată. Tot atât de mirat am rămas aflând că studente de 21-22 de ani cu care am mers la Muzeul Național de Artă nu fuseseră încă niciodată într-un muzeu. Astfel de excursii în cadrul studiilor ar trebui să devină obligatorii pentru viitorii profesori și profesoare. Nu poate să se întâmple ca o studentă la 21 de ani să nu fi fost într-un muzeu sau să nu vrea să intre într-o altă biserică. Asta este pentru mine de neimaginat. Suntem într-o țară unde trăiesc destul de multe etnii, de diferite religii și ar trebui să fim mult mai deschiși. Asta ar putea transmite viitorii pedagogi elevilor lor, viitoarelor generații. Asta ar trebui să facă un profesor universitar – să deschidă orizontul studenților. Asta ar trebui să fie practicat mult mai des la universități, tocmai la cursurile de comunicare interculturală, dar și la cursurile legate de civilizație, chiar și la cele de limbă. La limba germană, dacă vorbești de pictura germană, poți să mergi la Muzeul de Artă și să-i lași pe studenți să explice cu cuvinte simple, în germană, un tablou, ceea ce am făcut toți acești ani. Din păcate, mai puțin în cei doi ani de pandemie, unde a trebuit să stăm în fața calculatorului, ceea ce a fost pentru toți frustrant. Eu am stat aproape doi ani numai în apartamentul meu și cumva sunt doi ani pierduți.
Ați încercat să le faceți cunoscută studenților istoria, arta, geografia Moldovei, dar cum v‑ați integrat personal în peisajul cultural actual al Chișinăului?
În primii trei ani, am fost destul de ocupat să cunosc toți germaniștii, profesorii de limbă germană, toate universitățile unde se predă germana. Dar tot timpul am încercat să găsesc o conectare la mediul cultural din Moldova. Am fost aproape în fiecare sfârșit de săptămână ori la teatru, ori la opera, ori la vreo expoziție, ceea ce a fost întrerupt în acești doi ani de pandemie. Cu timpul, am cunoscut mulți oameni de cultură din diferite domenii. Din păcate este și ultimul meu an aici, dar sunt bucuros că am cunoscut atâția oameni de valoare în Moldova și pot să mă întorc acasă cu aceste cunoștințe, care, sunt convins, nu o să se încheie aici.
În toți acești ani v-a lipsit ceva în Republica Moldova?
La Berlin mă duc aproape oriunde cu bicicleta. Am și aici o bicicletă. Am mers de vreo trei-patru ori cu ea. Și am renunțat. Acest sport cu bicicleta mi-a lipsit cel mai mult – din cauza mașinilor, drumurilor, pietonilor… Trebuie să ai grijă de tot, așa că am renunțat la bicicletă la Chișinău. Asta mi-a lipsit mult. Acum mă bucur că o să pot iarăși să merg cu bicicleta la Berlin, unde vreau.
Ce altceva ați descoperit în Moldova și nu v‑ați așteptat? Aveți un mesaj pe care ați dori neapărat să‑l transmiteți oamenilor de aici?
În societate, în toate domeniile am descoperit oameni foarte primitori, foarte deschiși și ospitalieri. Ceea ce m-a bucurat foarte mult. Totuși, atâtea promisiuni câte am primit aici nu am mai primit nicăieri, dar din aceste promisiuni foarte puține au și fost îndeplinite. Dacă măcar 50% din aceste promisiuni s-ar fi îndeplinit, ar fi fost raiul aici în Moldova. Sunt foarte bucuros ca am decis în 2016 să vin în Republica Moldova; a fost o perioadă frumoasă pentru mine de care, sunt convins, o să- mi fie dor.
