Martie al lui ’92. Bubuie tunurile, tancurile urlă, seceră vieți gloanțele și schijele rusești… Jur‑împrejur moartea cere azi tributul, omorând sute și mii de bătrâni, femei, copii, cere tot avutul… Cât mai am eu de trăit, știi, o, tu, supremă împlinire a vieții? În vâlvătaia războiului, moartea însăși, pentru toți, încet‑încet, devine, ca pentru cei realizați sufletește, apogeu și împlinire a vieții, căci în aceiași termeni o invocă și vo‑ luntarii noștri‑n tranșee: „Moarte, o, moarte! Zi după zi și noapte după noapte am tot vegheat, luptând! Moarte, o, moarte, așteptându‑te, pentru tine am purtat bucuriile și durerile vieții. Tot ce am fost, tot ce suntem, tot ce mai avem, toată nădejdea și toată dragostea noastră au curs neîncetat, mereu spre tine, apogeu, preacurată față‑a a Iubirii…”
***
„Dacă poți vorbi despre Iubire, zise călugărul grav rănit înainte de a muri, nu este Iubire. Dacă are nume, este doar alt lucru. Iubirea nu are un nume. Numele sunt pentru cele zece mii de lucruri. O, tu, Dulce Imagine a Iubirii, Dumnezeu, de ce m‑ai făcut nesfârșit, așa am fost de plăcut înaintea ta? Așa a fost de plăcut să deșerți și să deșerți un gingaș suflet, umplându‑L, îndestulându‑L mereu doar cu proaspătul duh al Iubirii? Ah! ai făcut din mine un fluier de soc sunând peste gura aceasta de Rai; ah! astăzi melodii tânguitoare, finale sufli peste glia sfârtecată de obuze. Ah! la nemuritoru‑Ți cânt, inima mea secătuită de sânge inundă și‑n valuri line se revarsă. Ah! pentru darurile‑Ți nesfârșite ce pot eu să‑ți dau? Am doar sufletul așijderea golit, fruntea aceasta strivită de metanii și mâinile astea bătătorite de greul crucii și inima asta străpunsă de schijele rusești. Ah, în clipele‑mi care mai curg încă, dăruindu‑mi și dăruindu‑Ți, mereu rămâne loc pentru a mă umple de tine, Doamne, Esență sacră a Iubirii.”
***
„Pe Tine singur, cântă preotul la căpătâiul rănitului muribund, Te dorește sufletul acestui rob al Tău, Doamne! O! Icoană divină a Iubirii! Sărmanul, nu poate uita privirea Ta blândă și liniștită și Te roagă cu la‑ crimi: vino și Te sălășluiește întru robul Tău și curăță‑l de toată suferința!” Iar eu, cu bisturiul căutând în zadar schijele în inima rănitului pe moarte, exclam: „Pe tine te vrea, Iubire, numai pe tine – pe care inima lui neîncetat o strigă… Cum noaptea ascunde în întuneric porunca luminii, așa răsună strigăt în adâncul inciziilor acestea: pe tine te vrea, o! Esența lui Dumnezeu, numai pe tine! Cum va năzui războiul la sfârșit către pace, când se năpustește asupra păcii cu toată mânia, așa pornirea rănitului se năpustește asupra Icoanei tale și strigă: Ție îți închin puterea și viața, numai Ție, Doamne, dulce Icoană a Iubirii!” Dumnezeu așijderi este un dor, o invocare, o tânguire nesfârșită după dăruire și primire, aprinse de dorința Iubirii de viață și moarte.
***
„Nu‑mi place, zise‑un critic rănit la degetul mic, stihul tău în stil cazon, ca schija de obuz și de grenade, un inutil și chinuit zorzon, de imortele printre palisade!” „O, nu! poemele acestea însângerate care m‑au scăpat de frică și de moarte, îi răspunse un poet rănit la burtă, arătându‑i cărticica mea însângerată, nu sunt numai poezie. Ele sunt și cugetare filosofică, simțire budistă, zen, tao, creștină, chiar ortodoxă și, mai ales, poezie mistică. Poemele acestea sunt exprimarea estetică a unor imagini tragice, cugetări, concizie filosofică, legate, în mare măsură, de tragicul acestui război. Gândul mă poartă firesc la o frapantă asemănare cu poeții sufiți, dar și cu filosoful M. Buber. Ca și sufiții, M. Buber și‑a scris cartea funda‑ mentală, Eu şi Tu, în versete de o asemănare simetrică impresionantă. Dacă versetele lui M. Buber sunt de o simetrie și de o eleganță poematică, iar versurile sufite sunt de o concizie și rigoare aforistică, filosofică, în versurile doctorului vei găsi, alături de toate acestea, și dansul bezmetic al lui Șhiva, Iubirea care face să danseze în lumea întreagă viața și moartea îngemănate. Fără să fie hidus, budist sau taoist, poetul chirurg a fost profund înrâurit de spiritualitatea chineză și niponă, pe care profund o cunoaște și o trăiește. În versurile sale aflu o sensibilitate autentic mistică, zenă sau zazenă, dar și poezia psalmilor biblici – toate respiră și un duh psalmic incontestabil.”
***
Așadar, cum aș putea spune „eu” fără un „tu”? Eu sunt „eu” în măsura în care exiști tu: Tu, Iubire; Tu, Dumnezeu; Tu, mamă, tată, frate, soră, iubită, pacient, rănit. Una dintre viziunile lui M. Buber ilustrează atât de bine acest aspect. Cuvintele acestea fundamentale, chiar dacă nu sunt cuvinte izolate, ci cuvinte perechi, totuna sunt o amăgire. O asemenea amăgire fundamentală, cea mai mare, este perechea ver‑ bală „Eu‑Tu, Dumnezeu”. O altă amăgire fundamentală este perechea verbală „Eu‑Tu, Iubire”, chiar dacă „Eu” din amăgirea fundamentală „Eu‑Tu, Dumnezeu” este altul decât cel din amăgirea fundamentală „Eu‑Tu, Iubire”. Așadar, căutându‑mă pe mine, m‑am găsit în lumina lui Dumnezeu, dar n‑am rămas nici acolo. M‑am tot coborât spre a mă ridica pe un alt pisc al cunoașterii, cel mai greu de cucerit: „Mai am un gând demonic, am zis, și totodată gingaș, pur, de‑a fi iubit platonic de omul cel mai dur”. Ca să mă regăsesc în Universul în care m‑am pierdut, am avut nevoie de această dublură „Eu‑Tu”; Tu, copile cu pieptul străpuns de glonțul rusesc; Tu, Dumnezeu; Tu, Iubire. În ascensiunea mea spre Dumnezeu, spre Sensul meu, am resimțit dorința de a da o mână de ajutor, de a‑i salva pe cei peste 70.000 și pe acest copil, pierduți în oceanul suferințelor. Drumul regăsirii mele însă nu a fost complet până n‑am întâlnit și pe celălalt „Eu‑Tu”, adevăratul „Eu‑Tu”: Iubirea.
***
Psalmistul, însetat de Dumnezeu, exclamă: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” și „Însetat‑a sufletul meu, suspinat‑a după Tine trupul meu, în pământ pustiu și neumblat și fără de apă”. Iar eu acum, în sala de operații, invoc: „Când inima acestui copil ciuruită de gloanțe și schije rusești se deșartă, seacă de sânge, coboară asupra lui într‑o ploaie de îndurare, Iubire… Când durerea și neputința îmi orbește sufletul cu năluca și pulberea lor, tu, singura Sfântă, tu, Veghetoareo, vino cu fulgerul mângâierii și tunetul vindecător ale tale, Iubire! – tot și toate respiră acest duh psalmic incontestabil al metaforei tale, Iubire, cea mai frumoasă și duioasă, Dumnezeu!”
***
„Nu pot să tac, răcnește bețivanul umflat butie, rănit la burtă și la gură. Cad. Cad priviri, tăioase, și mai cad lacrimi, cad șoapte grele, cad regrete… Strig, țip, cad sunete surde, cad iertări. Durerea însă nu vrea să cadă; amintirile rănesc, ah! rănile vechi iar se rănesc! Ah! de ce nu cade tăcerea peste Templul Lotusului Roz? Când vei scăpa bisturiul din mână, vei cunoaște, chirurgule, că a venit vremea tăcerii, vremea să‑l ia Iubirea.” „Ce trebuie să se‑mplinească, am zis, se va‑mplini numaidecât!” „Taci, doctore! urlă bețivanul rănit. Împacă‑ți inima! Primește în liniște înfrângerea și socoate un mare noroc să odihnești în liniște, acolo unde n‑ai fost niciodată. Luminile din jurul tău, vezi, se sting fără‑ncetare, la cea mai mică adiere a clipei; în dorința și silința de a le reaprinde, uită de toate și de bisturiul tău. Dar astăzi, în clipa aceasta, fii cuminte; așteaptă, lipindu‑ți strâns tălpile de pământ, să vină Iubirea sau măcar Numele ei sfânt, Dumnezeu, când le va plăcea și când se vor apropia, ca de obicei, fără zgomot, întrebă‑i: aici e locul, eu sunt locul meu de veci? Și ei numaidecât îți vor răspunde: dacă vrei să dobândești puterea de a mai trăi și a suporta frumos viața, fii gata oricând să accepți moartea așa cum acceptă ostașii acolo, în tranșee, cum o accept eu, rănitul în burtă și gură…”
***
Când m‑ai poftit în hora ta divină, lină și luminoasă, dansând împreună, mereu m‑am întrebat ce sau cine ești, Iubire. Străine îmi erau atunci și frica, și sfiala, și îndoiala, viața‑mi curgea ca sângele purpuriu, prea năvalnic. În zorii vieții, ca o Iubită însetată de mângâieri, mă trezeai din somn și mă purtai în fugă, din operații în operații. Acum, în ’92, când obuzele și bombele rusești ard și pârjolesc inima gliei străbune, nu mă frământ să înțeleg sensul cântecelor ce mi le tot cânți, izvorând cu duiumul din venele, arterele și mădularele acestor răniți, străpunși de gloanțele și schijele rusești. Astfel vocea mea reia simplu melodiile lui Dumnezeu, Icoanei tale, Iubire, iar inima mea începe să pulseze, cântând în ritmul lor. Și acum, când, răpus de oboseală, tot mai greu țin pasul jocului tău, iar bisturiul îmi scapătă mereu printre degete, mă‑ntreb: ce este, ce simbolizează acest Chip, această Metaforă neașteptată, nemaiîntâlnită? Poate Icoana ta, Dumnezeu, poate lumea toată, poate și prea tăcutele stele își țin privirile plecate la picioarele acestor sărmani eroi răniți, pe veci astâmpărate?
***
Acum, când gura i se umple cu spună roz, poetul rănit la gât zice: „Știu, în curând voi pleca de‑aici și numai o brumă de flori ofilite voi lua cu mine în zarea întunecată. Iar acum, când plec, acestea sunt cuvintele mele supreme: tot ce văd, tot ce aud, tot ce miros, tot ce gust și simt, tot ce sunt – tot și toate‑s Iubire; frumusețea lumii e însemnul ei! Niciodată n‑am gustat mierea tainică din floarea Iubirii ce se întinde peste tot, ca lotusul pe ape, pe oceanul de lumină și întuneric, dar am fost binecuvântat să spun cuvântul meu suprem: totul e Iubire! Ah! nu prea am avut timp să dănțuiesc în această horă și în acest Templu nesfârșit cu chipuri nesfârșite și nici nu am zărit‑o pe cea fără de chip, dar i‑am rostit mereu numele sfânt: Dumnezeu. Ah! sufletul și inima au tresărit la rostirea numelui ei nerostit, la atingerea Icoanei neatinse! Ah, Doamne, dacă sfârșitul trebuie să vină acum, să vină preacurata ei față! – acesta să fie cuvântul meu suprem: Iubirea este viață și moarte îngemănate!”
***
Când am pășit pragul acestei vieți, eram una cu floarea lotusului roz ce se închide la miezul nopții pe care o contemplam doar; îmi era teamă s‑o ating, o posedam doar stând deoparte! Care a fost puterea care m‑a făcut să înfloresc în această mistică taină? În dimineața când am auzit „pleosc!”, ochii mei s‑au deschis în lumină, am simțit îndată că sunt același ca atunci, în pragul vieții, și că, sub chipul mamei mele, mă îmbrățișa, de fapt, Iubirea, Necunoscuta fără chip și nume. Știu, așa îmi va apărea la moarte aceeași Necunoscută, așijderi numită Dumnezeu, ca și cum aș fi cunoscut‑o dintotdeauna. Și, pentru că viața și moartea sunt două fețe ale uneia și aceleiași Iubiri, iubind la nesfârșit această viaţă, știu că voi iubi și moartea tot așa de mult, căci e comoara cea mai de preț. Fără de moarte l‑ai făcut și pe rănitul acesta la cap din reanimare, asemeni bucuriei tale. Vai! vasul lui de lut tu îl golești iarăși și iarăși și necontenit îl vei umple cu viață neîncepută. Ah! și bisturiul meu tocit l‑ai purtat prin munți de durere, de suferință și din el ai izvodit cântece sacre. Misterul revărsării dăruirii așijderi se alătură vieții și morții; el a umplut mereu cântul meu, cântecul durerii cu bucuria ta, Iubire.
***
Toată odihna mea și acum, în ’92, e răgazul dintre operații. N‑am nicio zi de vacanță! Așa că atunci când îmi voi lua vacanță, să‑mi urați drum bun, eroii mei! Să primiți și salutul meu, căci îmi voi pune cheile la poartă, vă las toate drepturile asupra acestor operații prea sângeroase! Știu, mulți mă vor pomeni de bine, mulți – de rău. Nu! Nu voi cerși nicio vorbă bună la plecare! Dar să știți: atâta timp cât am fost esculapul vostru, salvându‑vă de durere și moarte, am primit de la voi mai mult decât am putut să vă dau – m‑ați luminat! m‑ați făcut să aud „pleoscul” lui Basho. Amurgește și bubuiturile nu contenesc. Soarele asfinte în băltoace de sânge închegat. Și făclia care a luminat Templul Lotusului Roz, ungherul prea luminos în sala de operații, în curând nimeni n‑o va mai putea aprinde, încet, încet se mistuie… Ah! a mai venit un rănit însângerat; a venit chemarea Icoanei tale, Iubire! „Ești gata de drum?” mă‑ntreabă. „Întotdeauna gata!” răspund. Oriunde sunt gata să te însoțesc, Iubire! Cine‑a cunoscut mai deplin decât mine regrete cumplite și‑însângerate sudori? Pentru c‑am trăit mai mult de‑o viaţă, la fel, trebuie să mor de mai multe ori…
***
Ce va fi când va veni ziua, când nu îți voi mai vedea miracolele, fața ta manifestată, Iubire, acest Pământ, acest Soare? Viața se va odihni dintru mine? Stelele vor veghea în noapte la fel? La fel aurora va țâșni ca veghea? Și Luceafărul se va înălța iarăși, vălurind pe valurile apelor, aducând dulci bucurii și amare necazuri îndrăgostiților? Sfârșitul clipelor mele nu este sfârșitul meu! Doar zăgazul timpului meu se sparge! Deodată, rănitul la cap se limpezi și zise: „În lumina morții, Iubirea cu comorile ei continuă jocul! În moarte, desfătarea‑i cea mai bogată locuință, plăcerea în viaţă‑i cea mai săracă. Ducă‑se verbul a avea – dulcețile ce le‑am dorit și bunătățile pe care le‑am avut! Și apropie‑mi‑se sufletul numai de acel a fi – bunătatea ta, Iubire, pe care am nesocotit‑o mereu și niciodată n‑am vrut să o știu. Abia acum înțeleg că sunt!”
