Pinacoteca Tosio Martinengo din Brescia, Italia, mi se părea ascunsă de ochiul indiferent al trecătorului și de câte ori treceam prin preajmă conteneam mai mult în fața monumentului lui Alessandro Bonvicino, zis Moretto, din piața cu același nume. Prinsă de nimicurile cotidiene, amânam de fiecare dată să mai fac vreo cincizeci de pași laterali, spre a descoperi ceea ce se ascunde după pinii seculari care mă împiedicau să observ frontispiciul palatului maiestos, situat nu departe de locul unde încetineau pașii mei. Cam astfel mi s-a întâmplat și zilele trecute, doar că de data aceasta misterul istoriei m-a ademenit să mă apropii de acest edificiu cu geamuri mari, dovadă că aparține prezentului, deși construcția îmi dă de înțeles că are multe veacuri imprimate în pereții săi. Într-adevăr, clădirea a fost reconstruită în 1817, când nobilul Paolo Tosio decide să încredințeze proiectul de renovare a casei sale celui mai avangardist arhitect al timpului său, Rodolfo Vantini, care poseda dibăcia de a recupera formele și decorațiunile artei greco-romane.
Edificiul și-a deschis larg ușile, lăsându-mă să intru în incinta palatului sobru la parter, dar învăluit în lumina zilei care pătrundea nestingherită în încăpere. Surprinsă de scările șlefuite în timp de pașii oaspeților de cândva ai familiei Tosio, dar și ai vizitatorilor Pinacotecii din prezent, am urcat, imaginându-mi câtă lume s-a perindat pe aici. La primul nivel am fost „întâmpinată” de chipul celui mai devotat custode al operelor de artă pe care urma să le vizitez, tabloul lui Paolo Tosio, făcându-mă să-mi amintesc că acest palat a fost inițial o casă de locuit pentru el și soția sa Paolina. Ulterior, soții Tosio au renovat palatul pentru a putea primi oaspeți, prieteni, vizitatori, dar cel mai mult aveau nevoie de acest edificiu pentru a păstra și a expune opere de artă (picturi, sculpturi), cărți și tipărituri, pe care le-au adunat mai bine de treizeci de ani. A doua figură istorică fundamentală pentru Galeria de Artă Civică este tabloul lui Francesco Leopardo Martinengo da Barco. Acest nobil cult, pasionat de artă, literatură, istorie și căruia i-a revenit ca moștenire palatul familiei, dăruiește edificiul municipalității Brescia pentru a fi transformat în Galerie de Artă Civică. Acesta este și motivul pentru care Pinacoteca se numește Tosio – Martinengo.
Actuala clădire, elegantă și modernă la vremea respectivă, dar și în prezent, a găzduit multe personalități ale culturii bresciane din acea vreme, iar actualmente, transformată în Pinacotecă, m-a fascinat prin bogăția numeroaselor tablouri rămase intacte, de parcă au fost finisate ieri, deși au trecut sute de ani. Douăzeci și unu de săli înzestrate cu opere de artă antică și modernă, așa precum au fost lăsate moștenire de Paolo Tosio, dar și îmbogățite pe parcurs, mă așteptau să le vizitez și să le admir lucrările inestimabile.
Fiecare sală, fiecare lucrare, mă fascinează prin originalitatea sa, dar, involuntar, mă opresc în fața tabloului lui Francesco Hayez „Refugiații din Parga”, datat cu anul 1831. Această pânză de proporții constitue o pagină vie din istoria locuitorilor orașului Parga, din Grecia, care sunt obligați să-și abandoneze casele și să caute refugiu între Corfu și Cefalonia, orașul lor fiind ce- dat Imperiului Otoman, ei refuzând să se supună guvernului turc. Imaginea picturii mă copleșește, îmi adună în minte imagini cu popoare care au fost nevoite să emigre- ze și care mai continuă s-o facă… Mă simt debusolată, nu aș fi crezut vreodată că un tablou, realizat cu aproape o sută de ani în urmă, îmi poate răvăși atât de mult sufle- tul…
Continuându-mi vizita, ajung în sala dedicată în totalitate expoziției operelor lui Giacomo Ceruti, pictorul născut în 1698 la Milano și care, mai bine de zece ani, a lucrat și locuit la Brescia, perioadă în care tematica tablourilor sale era luată din viața de toate zilele a oamenilor sărmani, de unde s-a ales cu porecla de „Pitocchetto” (Sărăntocul).
Scenele din viața oamenilor simpli cu săraci, cerșetori, erau subiecte obișnuite în pictură și până la Ceruti, doar că personajele erau reprezentate într-un mod caricaturizat sau grotesc, evidențiindu-se defectele și abstractizându-se adevărata lor identitate. Datorită veridicității lucrărilor lui Ceruti, atitudinea față de săraci și de oamenii de rând se schimbă completamente, pictura lui oglindind viața reală și veridică a societății, iar chipurile din tablourile sale nefiind doar niște tipaje oarecare, ci reprezentând caractere și destine reale.
Totuși, cum au ajuns aceste tablouri să înfrumusețeze pereții palatelor de nobili și de ce familia Martinengo a cumpărat bună parte din pânzele lui Giacomo Ceruti? Posibil, bănuiesc eu, aceste pânze reprezentau un memorandum în saloanele nobililor, servind drept îndemn la meditație asupra destinelor oamenilor săraci, încercându-se astfel o compensare a norocului lor de a fi bogați, fără a ajunge să mănânce pâine goală. Ar fi o explicație plauzibilă, iar dacă ne apropiem de aceste tablouri și cercetăm detaliile și particularitățile scenelor redate, observăm în ochii fiecărui personaj o demnitate tăcută, dar vizibilă și înduioșătoare. Privirile oamenilor din tablourile lui Ceruti nu sunt lăsate în jos, ele te fixează și te urmăresc cu atenție și blândețe, ba uneori par a fi întrebătoare. Sunt personaje atemporale, surprinse într-un moment care denotă întreaga lor existență, fixate în clipe de singurătate interioară, chiar dacă pe pânzele impozante sunt mai multe la număr, singulare rămân a fi pe marea scenă a vieții. Involuntar, amintirile mă transbordează în satul meu natal, Viișoara, cu oameni chinuiți de muncă pe câmpurile colhozului, bătuți de vânt și ploi, arși de soare, gârboviți de tineri, dar cu priviri demne. Aceste imagini ale memoriei mă fac să înțeleg și mai bine de ce chipurile din pânzele lui Ceruti sunt considerate personaje fără timp, percep empatia pictorului și-i apreciez cu mai multă comprehensiune tablourile, curajul și talentul de a reda întocmai chipul omului simplu, de cele mai multe ori rămas neobservat. Continui să contemplu tablourile, să analizez vestimentația personajelor, să le cercetez brațele, obiectele din preajma lor, apoi să mă opresc în fața unei femei care toarce (La filatrice). Prin fața-mi, din nou, se perin- dă femeile satului meu, care după o vară de muncă în câmp, odată cu lăsarea frigului, începeau o altă muncă, nu mai puțin anevoioasă: toarcerea lânii pentru covoare, bluze, ciorapi. Prinsă de acele amintiri, observ tabloul „Femei muncitoare”. Citesc informația despre pânză și aflu că face parte din „Ciclo di Padernello”, amintindu-mi că tablourile lui Ceruti au avut un destin vitreg (fiind cumpărate de diverși nobili, a fost nevoie de ani ca să-i fie adunate toate operele), dar constatarea e superfluă, căci mie, bunăoară, tabloul îmi amintește de șezătorile în serile lungi de iarnă, când femeile din mahalaua mea se adunau mai multe la o casă, luându-și cu sine lucrul manual: împleteau, croșetau, torceau.
Trec dintr-o sală în alte săli, unde sunt expuse un număr variabil de lucrări, în funcție de dimensiunea camerei și de lu- crările în sine. În unele încăperi, picturile sunt flancate cu sculpturi și lucrări de artă aplicată; cu obiecte de aur, armuri, sticlă, mobilier. Operele de artă sunt expuse în ordine cronologică: de la cele mai vechi, datând din secolul al XV-lea, până la cele mai recente, aparținând secolului al XIX-lea. Autorii lucrărilor sunt în principiu din Brescia și Lombardia, cu câteva ilustre excepții precum Raffaello Sanzio și Lorenzo Lotto, cu referință la arta renascentistă sau sculptorii Antonio Canova și Bertel Thorvaldsen, reprezentând epoca neoclasică.
Vizita mea se termină și, aruncându-mă în tumultul vieții urbane, mă simt urmărită de privirile din tablourile lui Giacomo Ceruti, le descopăr pe chipurile cerșetorilor care, din păcate, mai pot fi întâlniți pe străzile orașului. Sunt priviri triste, dar care mai păstrează, totuși, licărul unei demnități, sunt asemeni personajelor fără timp, fără o destinație geografică, fără nume concrete, dar care există atâta timp, cât cineva nu le-a uitat…
