Jurnal precar (fragment)

ASTĂZI nu am rezistat chemării mall-lui și am dat o raită. Când începe chemarea de sirenă a mall-ului, se frânge în mine încercarea de a mă sustrage consumului și vieții bazată pe consum. Se vede că sirena mall-ului știe că nu rezist dintr-o virtute deplină sau mânată de idealul de a oferi o alternativă la societatea de consum, ci încerc doar să fac o virtute din faptul că oricum o viață bazată pe consum, ca în publicitate, nu îmi este accesibilă, și atunci, mai bine rezist.
Sirena-dorință mă poartă prin mall și eu o urmez. Merge, saltă, țopăie prin iureșul mall-ului, iar eu o urmez în neștire, deși aș vrea să o ajung din urmă și să-i spun că noi, ca de obicei, nu prea avem bani… Uneori, mă apropii suficient și încep să-i șoptesc: „Știi, noi nu prea…”. Nici nu mă ascultă, se zbenguie mai departe de la marfă la marfă. Iar eu o las să se zbenguie. Am încredere în ea, în gustul ei desăvârșit și știu că va căuta, din marfă în marfa, tocmai marfa mistică care poate nici nu e în acest mall, iar dacă este și o va găsi, atunci vom fi răsplătite. Dar cum marfa ideală nu pare să fie încă aici, ne simțim bine. Cu cât mai mare e mall-ul, cu atât e mai mare aventura descoperirii. Uneori, probam câte ceva, dar de cele mai dese ori, dezaprobăm imediat, fără a proba. Ne redescoperim, eu și dorința mea, și ne reconfirmăm din nou, că noi suntem noi, nu ne-am alterat, cu același desăvârșit bun gust și discernământ în căutarea mărfii sublime.
Și, cel mai bizar, uităm de exploatarea femeilor din țări unde a fost externalizată munca din industria textilă, uităm de fast fashion și poluarea pe care o produce, uităm de critica societății de consum, uităm de exploatarea prin publicitate care ne provoacă să consumăm, uităm de mâna invizibilă a pieții care lovește și în stânga, și în dreapta, ca să facă posibile toate aceste mărfuri de umplut mall-ul… Și am umblat așa, uitând de toate, dar uitându-ne la toate, până când, ușor obosite, am ieșit din mall. Nu am cumpărat nimic, doar ne-am uitat la noile colecții de primăvară-vară.

ÎNTOTDEAUNA întrebarea „Ce să fiu?” mi s-a părut folclorică. Când eram și eu la vârsta compunerilor de școală, era un cântec, folclor urban, în care eroul liric feminin îi spune mamei că se va mărita, pe rând, cu un pilot (care zboară sublim), cu un bucătar (care face pârjoale gustoase), cu un doctor (care face avorturi!) și se puteau adăuga meserii în funcție de imaginație, dar cântecelul se încheia cu o declarație fermă și apoteotică: „Mamă, îl iubesc pe bandit (ia julika liubliu)/ el va fura și eu voi vinde”. Vizualizarea meseriilor și orizontul gratificării sexuale erau unul și același lucru, văzute din perspectiva eroului liric feminin, totuși, în final, subminându-le pe toate, e dragostea pentru julik care va fura și astfel vor trăi de minune la margine de societate și dincolo de lege. Deși cântecelul era amuzant prin micile lui obscenități, știu sigur că nu mi-a determinat opțiunile, dovadă fiind faptul că nici una din meseriile menționate în cântecel nu au fost printre alternativele pe care să le fi luat vreodată în calcul.
Încercând să îmi amintesc opțiunile temporare pentru o meserie sau alta, îmi amintesc că la început, voiam să devin ceea ce vedeam în jur și fie mă impresiona, fie voiam să fiu în locul unei persoane în virtutea puterii și autorității ce le avea asupra mea. Astfel, am vrut să fiu educatoare la grădiniță, o dorință ce îmi venea în orele obligatorii de somn la amiază, tocmai vreo trei, și în care nu reușeam deloc să dorm, iar educatoarea se plimba printre paturi cu o sticluță de clei în mâni amenințând că îi toarnă clei în ochi celui care nu închide ochii, și stăteam de frică cu ochii închiși strâns-strâns până la durere. De câte ori mă duceam la magazin, voiam să fiu vânzătoare, căci ea avea toate bunătățile pentru care noi, ceilalți, trebuia să stăm la coadă, neștiind dacă ne vor ajunge și nouă. Apoi am vrut să fiu dactilografă după ce am mers cu mama la sovietul sătesc, să facem rost de o hârtie și am fost impresionată de repeziciunea cu care dactilografia secretara. Apoi, o vreme, am vrut să fiu învățător de clase primare, stăpân pe vreo 30 de suflete. Apoi am vrut să fiu jurnalist, căci începuse perioada numită glasnosti și perestroika, iar jurnaliștii spuneau lucrurilor pe nume – lucruri care ani la rând erau trecute sub tăcere sau spuse invers, acum ieșeau la suprafață, iar jurnaliștii erau eroii. Și aproape că aș fi fost jurnalist dacă, la un moment dat, cam târziu, e adevărat, pe la vreo 20 de ani, nu aș fi aflat că există ceva numit filozofie. Și aceasta a fost ultima mea opțiune. Pe lângă definitivarea opțiunii, am acumulat și ceva diplome în niscaiva domenii conexe, date de instituții din diferite țări: o diplomă de colegiu, două diplome universitare, doua masterate, o diplomă de studii postuniversitare, o diplomă de doctorat, și o diplomă de abilitare. Și, vorba aia, la ce i-o folosit? Adevărul e că, în orizontul copilăriei și al opțiunilor mele, lipsea un cântecel: „Eu când voi creșe mare/ precar aș vrea să fiu/ să nu știu ce voi face mâine/ ce am făcut ieri să nu mai știu.”

IERI m-am întâlnit cu cineva care m-a informat despre deschiderea unui apel pentru granturi de cercetare cu fonduri norvegiene, iar printre temele enumerate drept eligibile ar fi și tema cosmopolitismului și m-a îndemnat să particip cu un proiect, căci, îmi zicea, am șanse. M-am uitat și eu peste condițiile de participare și mi s-a părut că adevăr grăia cel cu îndemnul, căci cum să solicite cineva proiecte pe tema cosmopolitismului și eu să nu fiu prezentă la apel? Reiese că vara aceasta am de făcut patru proiecte: trei individuale, pe care le identificasem pe parcursul lunilor trecute și, iată, un proiect de echipă, ba chiar o echipă cu cercetători din două țări, Romania și Norvegia. Trebuie să elaborez o primă versiune a proiectului pe tema „cosmopolitism și migrație” și să caut parteneri printre instituțiile de cercetare din Norvegia. E ceva de lucru, dar cum să lăsam neonorată tema cosmopolitismului scrisă negru pe alb în apel?
Și astfel, intru în etapa de elaborare a patru proiecte și toate au termenul limită pentru depunere în septembrie. E firesc, ca în toți anii, vara e anotimpul de luare în stăpânire a viitorului. Vara aceasta, ca și alte veri, o voi trăi pregătind viitorul și pregătindu-mă să-l iau în primire. Proiectul ia viitorul în posesiune, iar eu fac proiectul. În proiect, ca și în pregătirea lui, se șterge nu doar diferența între muncă și non-muncă, permanent și temporar, plătit și neplătit, voluntar sau profitabil, dar și între prezent și viitor. Proiectul și proiecția sunt modul meu de existență. Proiecte multe și tot atâtea potențiale proiectile.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Jazgul Orozov

Blestemat să fie

Blestemat să fie Cel care vreodată și-a aruncat dosul palmei peste capul unui copil Blestemat să fie tata xxxStrada principală care se intersecta cu strada

Noutăți
Alexandru Popescu

Halldór Laxness și dialogul abracadabrant

Islanda are multe trăsături care te cuceresc și te motivează să o vizitezi. Este o țară fabuloasă, începând de la climă și relief, până la

Noutăți
Augustina Visan

Ei s-au mutat la casă nouă

Ei s-au mutat la casă nouă Și eu la fel Ei se sărută sălbatic în pat Eu rod un prezervativ, înghit lacom și îmi fac

Noutăți
Anda Vahnovan

Diaspora noastră din Londra

Sârme după atâția ani mă bântuie încă rufele înșirate pe sârmele din fața căminelor cu cinci etaje, stâlpi de metal, firele contorsionate la capete, expunere

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *