În octombrie, la Chișinău a venit celebrul dramaturg Ivan Vîrîpaev. A fost o întâlnire cu el la Teatrul „A.P. Cehov” din capitală. Un bărbat încă tânăr, cu organicitatea lui de sibireak, purtător al culturii sale rusești și, totodată, un om al lumii celei mari, un autor de piese de teatru cunoscut la nivel mondial. Uimea disponibilitatea lui de a se deschide celorlalți, felul lui de a fi creator rus în Polonia, de a relaționa cu teatrele de pe mapamond, care fac spectacole după textele lui, cu teatrele din Rusia după 24 februarie 2022. Ne-a citit dintr-un ciclu de poeme intitulat Lumea fluturilor frumoși, texte pe care le-a dedicat unui prieten american, om de teatru, care s-a sinucis. O istorie tristă. Viața, moartea și dragostea fac un pas în hău, ies prin geam înspre o lume abrazivă. Sinele, Egoul, se relativizează, totul devine o convenție care înlocuiește realitatea. Un poet bun, un poet care până acum a dat o singură carte, dar care e elocventă în sensul unei poetici vii, expresive, al unui limbaj plastic în stare să transmită niște stări și tensiuni ale dramei umane.
Vîrîpaev a vorbit tranșant despre război, despre faptul că îi este rușine, că simte și trăiește cu sentimentul unei responsabilități colective acute. În primele luni de război, mărturisea el, intervenea o incapacitate de a scrie și era posibil doar un limbaj invectiv la adresa groazei și agresiunii inumane. Erau înjurăturile spaimei, ale omului dezechilibrat, era strigătul în fața unui absurd actual, absurdul morții și al agresiunii. De aici, ajutorul oferit refugiaților ucraineni și rușilor care fug de mobilizare în țara lor. Artistul devine deodată util în sens social, oferind banii din propria fundație, scrisul și succesele comerciale ale unui dramaturg bine vândut pe piață devin folositoare nu doar în sens estetic.
„Teatrul nu vine cu răspunsuri, teatrul formulează întrebări”, asta a ținut să spună Vîrîpaev la Chișinău. Teatrul ca o întrebare retorică mi se pare o imagine reușită, una funcțională într-o lume a calamburului sociopolitic. Teatrul, literatura din teatru nu e despre arta angajată, nu e despre propaganda prin artă. O artă încolonată am avut deja, ne-a fost suficient, teatrul e despre aceste întrebări puse direct, strigate, șoptite, dar formulate. Mai mulți din sală am văzut în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale Românești, în septembrie, spectacolul Conferința iraniană de Ivan Vîrîpaev, în regia lui Bobi Pricop. L-am întrebat pe autor dacă titlul nu ar putea fi schimbat în Conferința rusă. Întrebarea mea era retorică, și ea. Nu se îndreaptă Rusia astăzi înspre modelul iraniano-nord-coreean?! Mai există posibilitatea unui dialog cu Rusia? Ce ne-a scăpat? De ce nu am putut opri această oroare, această catastrofă umanitară? De ce o țară se poate comporta ca un terorist?!
Regizorul e un (co)autor astăzi? Cât rămâne din autor? Dramatizările și adaptările scenice până unde ajung? Cât de permisive pot fi? M-am avântat într-un scurt dialog cu Vîrîpaev în acest sens. De fapt, trebuie să recunosc, pentru mine a fost important dacă va accepta scurta polemică. A acceptat. Nu a insistat pe propria poziție drept adevăr în ultimă instanță. Asta era ceea ce mă preocupa. Felul cum va dialoga, căci uneori contează mai mult cum faci ceva decât ce faci.A recunoscut că e un subiect de cursă lungă, e nevoie să nuanțăm… Da, e o temă cu o mulțime de necunoscute, cu subtilități. Vîrîpaev a lăsat loc pentru o altă părere, cea pe care o argumentam: regizorul este coautor, pentru că el suprapune peste text un context, o perspectivă de receptare (uneori geografică, alteori temporală). Nu s-a bătut cu mine în parte. A recunoscut că e nevoie de discutat mult. Și asta e important, asta mi se pare simptomatic. Vîrîpaev e un creator dialogal, deschis, fără orgoliul celebrității mondiale, de o noblețe a modestiei care transpare în felul lui de a fi. Ironia și, în mod special, autoironia sunt ingredientele care au asezonat evenimentul. Nu suferă de măreția propriei persoane, a propriei țări, culturi, nu e imperialist! Există o seninătate a omului universal în tot ce face.
Am râs, am gândit, am dialogat cu Vîrîpaev la Chișinău. Și asta mi se pare că e ceea de ce avem noi nevoie aici, pe Bâc – de dialog, de polemici sănătoase, de viziuni deschise asupra artei. E nevoia de Celălalt, care să vină să îți intre în lumea ta interioară. Dar această intruziune să fie cea a polifoniei, a respectului și a empatiei. Vîrîpaev a știut și a putut să fie asta.
Talentul lui era prezent acolo, în scenă, în lectura sa publică din poeme, în felul de a răspunde la întrebări. E teatral, doar că nu în sensul unei artificialități umane. E un fel de om-spectacol, alături de care existența toată îți apare ca o reprezentație, un joc al minții, al vieții și întâmplărilor. Știe să trăiască cu un fel de intensitate, o tensiune umană, savurează o întrebare, chiar și o replică sau o mențiune venită din sală. Are un sănătos simț al umorului, de care avem nevoie cu toții în aceste zile.
Era totuși ceva trist în acea întâlnire a noastră. Cortina era trasă, el ne vorbea de pe scenă, în spate cortina, aveam impresia că e cortina de fier care cade acum între Rusia și alteritate, între Rusia și noi, între Rusia și rușii care condamnă războiul. Și în acest teatru de război mor oameni, se distrug destine, mor obiecte de artă, mor în fașă spectacole, texte artistice, visuri… Deodată m-am gândit la Borges, care spunea că granițele sunt niște prejudecăți din mințile noastre. Războiul oare e, și el, în primul rând, unul mintal?
Ivan Vîrîpaev este și povestea unui creator rus exilat într-o altă țară, exilat în propria limbă, departe de casă. E ceva din drama rusului bun, chiar dacă sintagma ne face să ne tot întrebăm, uneori chiar ironic, cum e rusul cel bun. Dacă există evreul rătăcitor, atunci există și ruși buni (conștienți de ce li se întâmplă, liberi, emancipați de ideologii și stereotipii) și Ivan Vîrîpaev e unul dintre ei. E poate o chestiune de imaginar, de receptare a noastră, dar istoria culturii și a umanității, în general, e constituită din imagini și idei, din aventura ideilor, a vorbelor, a faptelor și a sângelui.
Vă propun un fragment tradus de mine din poemul Ea de Ivan Vîrîpaev:
Cine ți-a permis să pleci? Cine?
Fără să întrebi pe cineva.
Fără să spui o vorbă cuiva.
Cine?
Dumnezeu?
Da, se pare că Dumnezeu, acel pe care îl poți întreba ceva, nu mai există de mult.
Dumnezeu care ar fi vrut așa, deodată, să se bage în viața stranie a cuiva nu mai există de mult.
A dispărut.
Pentru noi Dumnezeu a dispărut.
S-a uscat.
Cum se usucă râul fără ploi.
De mult timp nu mai sunt ploi.
Niciuna.
Nu mai plouă.
Niciun strop de ploaie în decembrie.
Gheața.
Un miros ciudat al gheții în decembrie.
Dumnezeu s-a uscat.
Cine?
Cine ți-a permis să pleci?
Fără să ne anunți.
Fără de voie.
Cine?
Poate fiul tău?
Poate fiul tău cel mic a acceptat ca mama lui să iasă prin geam?
La doișpe și jumătate ai plecat prin geam.
