Anul acesta s‑au împlinit trei decenii de când Deșteaptă‑te, române! – în calitate de imn oficial al Republicii Moldova între anii 1991 și 1994 – a fost interzis, fiind înlocuit de politicienii de atunci cu Limba noastră. Deși la vremea respectivă această decizie fusese interpretată ca o soluție de compromis, aleatorie la prima vedere, ea s‑a dovedit a fi de lungă durată. Astfel, de 30 de ani, versurile lui Mateevici, puse pe note de Al. Cristea, îndeplinesc rolul de imn național în stânga Prutului. Ce conexiune există între aceste două cântece patriotice și în ce măsură corespund ambele „canonului” de imn național?
Imnul național
Ideea în sine de imn național a apărut odată cu formarea statelor moderne. Gândit ca o compoziție muzicală emblematică, el are rolul să identifice un popor în concertul universal al națiunilor, să‑i imprime individualitate, să‑l prezinte în fața lumii. Prin urmare, un imn național poate fi circumscris ca o piesă muzicală cu caracter solemn, de cele mai multe ori un cântec patriotic consacrat, care are funcția de simbol al unui stat. Parafrazându‑l pe Benedict Anderson, acest simbol stabilește o fraternitate pe orizontală între membrii unei „comunități imaginare”. (Benedict Anderson a devenit celebru prin definiția dată națiunii drept „comunitate imaginară” (imagined community).)
Procesul de creare a imnurilor naționale, ca o componentă indispensabilă a recuzitei identitare, a luat amploare începând cu sfârșitul secolului al XVIII‑lea și s‑a manifestat plenar de‑a lungul secolului al XIX‑lea, în contextul constituirii națiunilor europene. Nu întâmplător, în versurile unui imn se rememorează trecutul victorios al unui popor, se glorifică faptele sale de vitejie, sunt evocați eroii naționali sau momentele de răscruce din istoria sa. Totodată, prin aceste texte se consolidează sentimentul de solidaritate, unitate și coeziune a unui popor.
Sociologul britanic Michael Billig afirmă că, în mecanismele folosite pentru a le reaminti cetățenilor poziția lor în lumea națiunilor, de regulă sunt adoptate două forme de naționalism: o formă explicită, care cuprinde atât o expresie deschis ostilă în vremuri de criză, cât și o expresie rituală, ceremonială și celebrativă; și o altă formă banală, de natură subtilă, abia perceptibilă. Cu alte cuvinte, nu un steag fluturat energic în văzul tuturor ar fi o manifestare a mândriei naționale, ci un steag care atârnă de‑asupra sau la intrarea într‑o clădire publică.
Tot astfel, aceeași funcție urmărește și imnul interpretat nu doar la întâlnirea unor conducători de stat, la inaugurarea unor competiții sportive etc., ci, mai ales, imnul intonat în fiecare dimineață, la oră fixă, de principalul post de radio național. Or, toate acestea le amintesc cetățenilor atât de apartenența lor la o comunitate națională într‑o lume a națiunilor, cât și de elementele care o caracterizează și o reprezintă. Naționalismul banal, conceptualizat de M. Billig, reprezintă un set de practici, obiceiuri, credințe și semne stabilite prin tradiție de către națiunile conștiente de propria lor perenitate. Prin intonarea frecventă a imnului, cetățenilor li se amintește constant că ei aparțin unei anumite națiuni, precum și necesitatea de a fi loiali față de aceasta. Astfel, naționalismul „banal” ar trebui înțeles ca o practică / un obicei devenit „comun” și „cotidian” (Michael Billing, Banal nationalism, London, Sage, 1995).
Deșteaptă‑te, române!
Contextul istoric în care a apărut imnul actual al României a fost anul 1848, intrat în istorie ca un „an de mari frământări naționale” în majoritatea statelor din Europa. „Începând în Franța, revoluția s‑a răspândit cu repeziciune și în alte state și a îmbrăcat mai multe forme: de la lupta pentru unitate națională și drepturi politice până la eliberarea socială” (Ioana Gonțea, Primăvara popoarelor – Revoluția de la 1848 în spațiul european, cf. Historia.ro). Așadar, pe lângă cauzele economice și sociale, o altă cauză a Revoluției de la 1848 a fost dorința de independență a popoarelor și aspirația lor de unificare / de întregire teritorială.
Se spune că protagoniștii mișcării pașoptiște din Principate, Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru ș.a. se întâlneau în casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, fiind cu toții pătrunși de sentimente patriotice: pentru prima dată, de la Mihai Viteazul încoace, se întrezărise în mod clar posibilitatea emancipării naționale și a Unirii Principatelor.
Dovadă a prieteniei și a solidarității frățești între modoveni, ardeleni și munteni e și textul viitorului imn al României. Astfel, în paginile revistei „Foaie pentru minte, inimă și literatură” de la Brașov apar trei poeme emblematice, cu un mesaj patriotic asemănător. În nr. 21 din 24 mai 1848, Vasile Alecsandri publică versurile Către români, schimbându‑le ulterior titlul în Deșteptarea României. La câteva săptămâni, în nr. 24 din 14 iunie 1848, poetul va publica Hora Ardealului, fără semnătură, doar cu mențiunea: „un român”. În 1856 acest poem va deveni „Hora Ardealului”, o melodie foarte populară printre locuitorii principatelor.
Abia după aceasta apare și textul lui Andrei Mureșanu: în nr. 25 din 21 iunie 1848 al revistei „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, sub titlul Răsunet (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini…). În felul acesta, ideea că poemul lui A. Mureșanu ar fi o replică la cele două poeme scrise de V. Alecsandri este întru totul plauzibilă. În timp ce Alecsandri este calm, visător, romantic („Sculați, frați de‑același nume, iată timpul de frăție!/ Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpați/ Aruncați brațele voastre cu‑o puternică mândrie/ Și de‑acum pe vecinicie/ Cu toți mâinile vă dați!”), A. Mureșanu este combativ, direct, centrat pe acțiune, miza lui fiind mult mai mare:
„Deșteaptă‑te, române,
din somnul cel de moarte,
În care te‑adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată,
croiește‑ți altă soartă,
La care să se‑nchine
și cruzii tăi dușmani.
Acum ori niciodată
să dăm dovezi la lume
Că‑n aste mâini mai curge
un sânge de roman,
Și că‑n a noastre piepturi
păstrăm cu fală‑un nume
Triumfător în lupte,
un nume de Traian!”
Poetul își îndeamnă compatrioții să se trezească din letargie, să devină conștienți de soarta lor, să‑și făurească un destin plin de demnitate, la fel ca alte națiuni europene. Un mesaj similar cu cel al altor imnuri, cum ar fi La Marseillaise sau Il Canto degli Italiani, de exemplu.
În acea atmosferă plină de entuziasm patriotic, Anton Pann a citit versurile lui Andrei Mureșanu, care l‑au impresionat atât de mult, încât a compus partitura pentru Deșteaptă‑te, române!. După unii muzicologi, el doar ar fi descoperit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă în posteritate, care se potrivea cu versurile.
Conform datelor istorice, în timpul Revoluției de la 1848, guvernul provizoriu a decis ca populația din fiecare județ să fie convocată pentru a depune jurământ pe Constituție. În 29 iulie 1848, în Parcul Zăvoi din Râmnicu‑Vâlcea a avut loc o adunare solemnă, la care a participat și Anton Pann, împreună cu câțiva cântăreți care au interpretat pentru prima dată Deșteaptă‑te, române! (Raisa Radu, Anton Pann si muzica imnului „Deșteaptă‑te române!”, în Economia, seria Management, vol. 19 / nr. 2, 2008, p. 105‑109). În onoarea acelui eveniment, în data de 29 iulie se sărbătorește Ziua Imnului național al României.
Cântecul, ale cărui versuri insuflă o stare de spirit plină de entuziasm, datorită mesajului de înalt patriotism, libertate și curaj, fiind în consonanță cu spiritul vremii, a avut un mare succes. Se spune că, începând din anul 1848, Deșteaptă‑te, române! a devenit foarte popular, fiind intonat cu diferite ocazii importante, mai ales de către ostașii români, mai întâi în timpul Războiului de Independență (1877‑1878), apoi în timpul celor două războaie mondiale, dar și cu ocazia altor evenimente istorce marcante. Prin urmare, era firesc ca acest cântec patriotic să răsune în timpul Revoluției din decembrie 1989, mai ales că fusese interzis în timpul regimului comunist.
Deșteaptă‑te, române! în Basarabia
Într‑adevăr, Deșteaptă‑te, române! a avut aceeași funcție și în simbolistica națională a Republicii Moldova. Între anii 1991 și 1994, în timpul guvernării democratice, proromânești, cetățenii moldoveni se trezeau în succesiunea ritmică a imnului, transmis în fiecare dimineață la ora 6.00 de Radio Moldova. Faptul că în 1991, odată cu declararea independenței, Deșteaptă‑te, române! a fost ales ca imn în stânga Prutului e mai mult decât simbolic. Românii basarabeni începeau să se trezească și ei din letargia indusă de regimul sovietic, începeau să‑și cunoască propria istorie, reveneau la tradițiile și simbolurile lor naționale, ocultate până atunci de ideologii comuniști. Dar adoptarea imnului Deșteaptă‑te, române! nu a fost o inovație a politicienilor patrioți din 1991. Înainte ca poemul lui Andrei Mureșanu și aranjamentul muzical al lui Anton Pann să devină imn național al României în 1990, el a fost imnul Republicii Democratice Moldovenești, care și‑a declarat autonomia în februarie 1917, prin dezlipirea de Imperiul Rus în contextul evenimentelor din 1917 de la Petrograd.
Inspirați, probabil, de mesajul profund patriotic al versurilor și de ritmurile cadențate ale melodiei, de momentul istoric în care poetul Andrei Mureșanu a scris poemul, membrii Sfatului Țării de la Chișinău au optat pentru acest imn în contextul în care s‑a produs solidarizarea ostașilor moldoveni cu cei ardeleni și cu cei din regat în tranșeele Primului Război Mondial. Atunci basarabenii au constatat că, de fapt, ei nu sunt ruși, ci frați de sânge cu camarazii lor, întrucât vorbeau aceeași limbă. Momentul istoric era similar sub multe aspecte cu cel din 1848.
Cu certitudine, acest cântec patriotic era cunoscut și basarabenilor, deoarece fusese tipărit în revista „Basarabia”, prima publicație românească, apărută în iureșul evenimentelor derulate după revoluția rusă din 1905. Drept dovadă, în nr. 78 din 11 martie 1907, redactorii au avut curajul să publice poemul lui Andrei Mureșanu, ceea ce le‑a displăcut funcționarilor țariști, care au suspendat definitiv publicația.
Cu toate acestea, Deșteaptă‑te, române! a continuat să circule printre basarabenii conștienți de identitatea lor națională. Se pare că imnul era interpretat la diferite manifestări naționale și în stânga Prutului. Nu întâmplător, peste 10 ani, atunci când Basarabia se declară Republică Democratică Moldovenească, își alege drept imn Deșteaptă‑te, române!. E adevărat că, în perioada sovietică, istorici precum S. Afteniuk îl vor considera drept un „imn șovin” (în timp ce istoricul României Socialiste V. Curticăpeanu îl evalua ca „imn revoluționar” (Mișcarea culturală româneasscă pentru unirea din 1918, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1968, p. 232, apud M. Bruchis 1992:121). (Michael Bruchis consideră că și în acest caz se manifestă decalajul/discrepanța care a existat între istoriografia sovietică, pe de o parte, și cea românească, pe de alta, pozițiile lor fiind incompatibile (Bruchis 1992:121).)
În contextul mișcării de renaștere națională din anii 1987‑1989, Deșteaptă‑te, române! a fost una din melodiile preferate, interpretate la ședințele cenaclului „Alexei Mateevici”, la marșurile de protest, la demonstrațiile neautorizate de către oficialitățile comuniste de atunci.
De aceea, odată cu declararea independenței, în 27 august 1991, Deșteaptă‑te, române! a fost ales ca imn național al Republicii Moldova. Dar înainte ca Parlamentul să decidă acest lucru, conducerea Uniunii Compozitorilor din Moldova deja votase, în ședința sa din 4 mai 1990, propunerea ca imn de stat al RSS Moldovenești să devină Deșteaptă‑te, române!. În 24 ianuarie 1990 fusese deja desemnat drept Imn de Stat al României.
La scurtă vreme, cu ocazia Marii Adunări Naționale din 27 august 1991, s‑a decis ca Deșteaptă‑te, române! să fie adoptat ca imn național al Republicii Moldova. În aceeași zi, după adoptarea Declarației de independență a Republicii Moldova, imnul a fost votat, prin Hotărârea Parlamentului de la Chișinău. Deșteaptă‑te, române! a funcționat până în 7 iunie 1994. Noul Parlament al Republici Moldova, constituit în urma alegerilor din februarie 1994, format din reprezentanți ai Partidului Democrat Agrar din Moldova (PDAM), foști președinți de colhoz și comuniști, interzice imnul Deșteaptă‑te, române!. Atunci a început să fie revizuit tot ceea ce se obținuse în perioada de renaștere națională, iar ideologia moldovenismului din epoca sovietică se impune ca ideologie de stat.
În acest context, în 7 iunie 1994, imnul Deșteaptă‑te, române! a fost interzis. Petru Lucinschi, președinte al Parlamentului Republicii Moldova la acea vreme, a anunțat un concurs pentru un nou imn de stat, fiind instituită și o comisie în acest sens. Doar că nimeni dintre poeții basarabeni nu a participat la acel concurs. La fel au procedat și compozitorii… Se pare că Grigore Vieru ar fi afirmat cu acea ocazie: „Dreptatea istorică va blestema poetul și compozitorul care vor îndrăzni să ridice mâna asupra imnului Deșteaptă‑te, române! ” Societatea civilă a protestat împotriva acestei decizii a Parlamentului, iar scriitorii și compozitorii au boicotat acel concurs.
Parlamentul și agrarienii au găsit atunci o soluție de compromis: Limba noastră de Alexei Mateevici.