Sirenele se aud zilnic
Diana Iepure: „Mă bucur să văd prizonieri ucraineni întorși din captivitate și copii ucraineni recuperați de la ruși”
Dragă Diana Iepure, ultima oară când am fost în satul în care ai copilărit, Cosăuți, aflat pe malul Nistrului, am auzit exploziile bombelor și rachetelor din Ucraina. Consătenii tăi le aud mai des decât tine. Le auzi și tu când mergi s‑o vizitezi pe mama ta, care refuză să se mute la tine la București. Cum crezi, oare percepția consătenilor tăi este diferită de a bucureștenilor sau ale brașovenilor, care nu aud aceste explozii?
Dragă Dumitru, sirenele se aud zilnic de la Iampol, cum se aud și marșurile funebre de la înmormântările celor căzuți în război. Asta, cred, îi pune pe gânduri pe consătenii mei, inclusiv pe cei care îl susțin pe Șor sau pe alți indivizi dubioși. Altfel, vă sunt foarte recunoscătoare vouă, celor de la „TIMPUL din România”, că ați fost la Cosăuți și ați discutat cu elevii și profesorii din satul meu. Am discutat și eu cu rude și cunoscuți, am simțit cumva disperarea oamenilor care speră că vor rămâne acolo unde le sunt casele, iar comunitatea nu va dispărea în foc și viața lor nu va fi spulberată fără milă. Uneori se simte la ei și un soi de resemnare specifică oamenilor din localitățile mici, pomenite mai rar sau deloc în discursuri politice. Dacă vorbim despre război, mă gândesc și la cei care nu au neapărat forța să‑și facă auzită vocea și sunt, poate, trecuți cu vederea în goana asta mare de a transmite imediat cele mai importante știri. Cosăuțenii sunt foarte diferiți, dar ceea ce îi unește e că fac parte dintr‑o comunitate în pericol și nu au libertatea de mișcare pe care au avut‑o cândva, când circulau liber peste Nistru, chiar de câteva ori pe zi. Mă gândesc că au puține opțiuni de a‑și organiza viața, iar asta e o realitate tristă și dureroasă.
Ce am mai observat este că optica diferită a sătenilor se manifestă și în funcție de spațiul în care locuiesc rudele lor plecate de acasă. Mulți dintre cei cu rude stabilite în Occident sau aflate acolo la muncă privesc diferit războiul și tragedia ucrainenilor – cu mai multă compătimire și înțelegere – față de cei cu rude stabilite în Rusia, la Moscova sau Sankt Petersburg, influențate de propaganda putinistă.
Și totuși, aș vrea să subliniez că, indiferent de viziune, de opțiunile politice și de alegerile pe care le fac, un lucru e sigur: oamenii suferă în egală măsură, chiar dacă unii poate nu își dau seama. E dureros să nu‑ți poți vizita copiii și nepoții stabiliți în Rusia, să nu poți discuta liber cu ei. Cred că asta îi face pe oameni nefericiți. Nu mai spun de pericolul, mereu prezent, ca rudele stabilite în Rusia să fie înrolate în armata rusă și trimise pe front să lupte cu cei cu care, foarte posibil, să aibă gene comune. Într‑o localitate aflată la hotar cu Ucraina sunt, cu siguranță, și mulți oameni cu sânge ucrainean.
Aș vrea să te rog să ne spui ce‑ai făcut tu în prima zi de război. Care au fost primele lucruri pe care le‑ai făcut?
Am sunat acasă, la mama și la tata, care era încă în viață. Țin minte mai ales starea mea de atunci: grija pentru părinți, pentru familia fratelui meu de la Chișinău. Știu că mi s‑a derulat iar prin fața ochilor un vis ciudat, pe care îl avusesem cu puțin timp înainte – un vis premonitoriu.
Parcă eram la Iampol (Ямпіль) – un orășel ucrainean de lângă satul în care am copilărit, situat la 130 km de la Vinița – și fugeam spre Cosăuți, iar în urma mea explodau bombe, undeva foarte aproape, la câțiva pași. Erau niște explozii puternice. Mă uitam peste Nistru să văd dacă mai e pe deal casa noastră.
Acum, scriind, îmi amintesc și alte detalii: oameni înghesuiți să urce întâi pe ponton, apoi în kater (vaporașul care ducea, în vremuri pașnice, oamenii de la Cosăuți la Iampol și invers). Parcă trebuia să ajung să urc în vaporaș până la pauza de prânz. Cei de la mine din sat știu că era o oră exactă, de la 12 la 13 (parcă așa), când micul echipaj făcea o pauză, iar dacă întârziai, trebuia să aștepți mult, cu toate papornițele, până când acesta își relua activitatea. M‑am trezit atunci foarte speriată și am memorat clar tot filmul acela groaznic, care se derulase cu repeziciune în capul meu. De obicei uit visele, nu și pe acesta
Tu ai tradus dintr‑un mare scriitor ucrainean, Andrei Kurkov. Oare aș putea explica abnegația ta față de literatura lui și prin încercarea ta de a te solidariza cu poporul ucrainean?
Abnegația mea se poate explica în mai multe feluri – de exemplu, și prin faptul că bunica și străbunica mea de pe linie paternă vorbeau acasă în limba ucraineană. Uneori mă gândesc că îndârjirea mea, puterea de a lupta, consecvența cu care îmi urmez principiile vin de acolo. Demninatea nu se negociază. Pe Andrei Kurkov îl admir pentru ceea ce a făcut pe parcursul anilor de război, promovând în întreaga lume cauza poporului ucrainean. Este un scriitor care s‑a folosit de popularitatea cărților sale în Europa și în lume pentru a le explica oamenilor cauzele și esența acestui conflict. Andrei Kurkov este cel mai cunoscut scriitor ucrainean al momentului, nominalizat de două ori consecutiv la Booker Prize (2023 și 2024), laureat al prestigiosului Premiu Médicis pentru literatură străină (2022), cu Albinelegri. Ajunge celebru după succesul fulminant al romanului său Moartea pinguinului, un bestseller internațional, tradus în peste treizeci de limbi. Cu Notre guerre quotidienne, Andrei Kurkov câștigă Premiul francez Transfuge pentru cea mai bună carte europeană a anului 2024.
La Editura Paralela 45, lui Andrei Kurkov i‑au apărut mai multe cărți. Eu am tradus cea mai recentă carte a sa în română, Samson și Nadejda, prima dintr‑o serie de romane polițiste istorice, care a apărut, la Editura Paralela 45, în 2024. Următoarea carte, Inima nu e o bucată de carne, din aceeași serie, va ieși în curând de sub tipar.
Actualmente, Andrei Kurkov este o portavoce a ucrainenilor în lume. Fiind convins că rolul scriitorului este să transmită informația corectă, Andrei Kurkov depune eforturi considerabile pentru a fi prezent acolo unde e nevoie de cuvântul lui, fiind mesagerul unui popor aflat într‑un lung și epuizant război de apărare a democrației și a propriei libertăți. În ultimii ani, acesta a fost prezent pe ambele maluri ale Prutului, atât prin cărțile sale, cât și ca invitat la festivaluri internaționale, unde publicul cititor a fost extrem de interesat de ceea ce scrie, dar și de ideile pe care le promovează. Pentru că literatura este un tărâm al ideilor. Și niciodată nu va fi altfel.
Ai scris oare și poezii dedicate sau inspirate din acest război?
Am scris câte ceva, nu neapărat publicabil acum, dar am și tradus din poeți ucraineni. Am publicat în „Poesis Internațional” grupaje din poezia ucrainenilor Serhii Jadan, Iya Kiva și Olga Braghina.
Sunt unii compatrioți de‑ai noștri din România – mai ales din tagma susținătorilor lui Simion și Georgescu – care susțin: cauza Ucrainei nu este și cauza noastră, pe noi ar trebui să ne preocupe soarta noastră, și nu a ucrainenilor. Ce le‑ai spune acestor oameni?
De obicei, astfel de oameni sunt greu de convins și pare aproape imposibil să ai sorți de izbândă într‑o discuție cu ei. Și totuși, le voi spune că ucrainenii reprezintă, în acest moment, scutul nostru în fața invadatorilor ruși și că, de fapt, chiar soarta noastră ne preocupă înainte de toate. Dacă vor fi călcați în picioare ucrainenii, vom urma noi. Le voi spune că e un păcat să nu apreciem libertatea pentru care, în 1989, oamenii s‑au jertfit. Libertatea e cel mai de preț lucru pe care îl poate avea o ființă umană.
În România au venit și foarte mulți refugiați din Ucraina. I‑ai cunoscut?
Refugiații sunt oameni cu o soartă tragică, a căror viață a fost dată peste cap de război. Aceștia au lăsat în urmă tot ce au agonisit o viață întreagă, tot ce au adunat cu greu prin muncă. Mulți dintre ei poartă povara unor pierderi cumplite: rude care au murit sub bombardamente, rude maltratate sau aflate acum pe front. Încă din primele zile ale conflictului, la autogara Filaret soseau autobuze pline cu ucraineni, iar locuitorii din București îi întâmpinau cu sendvișuri, cafea, ceai și cu tot ce putea fiecare să ofere.
Astăzi, acești oameni sunt prezenți printre noi, îi vedem în oraș, la piață, pe străzi sau în magazine. Sunt mulți și diferiți, vorbitori de rusă sau de ucraineană, unii dintre ei încercând să își câștige existența chiar și la volanul unui Uber, așa cum sunt mulți refugiați care muncesc acum în oraș. În fața acestei realități, este esențial ca lumea să dea dovadă de toleranță și să manifeste solidaritate. Poate că acesta este momentul să ne interesăm mai mult de istoria și cultura ucrainenilor, fie și așa, condiționați de război și de necesitatea de a înțelege lucrurile în profunzime.
Refugiații poartă cu ei durerea și speranța, iar această lecție de viață ar trebui să ajungă la cei care au norocul de a‑și putea crește copiii în liniște, în familia lor. Este un îndemn la a prețui libertatea pentru care alții s‑au jertfit și un prilej de a recunoaște în celălalt propria noastră dorință de pace.
Știi, un alt lucru care m‑a șocat în ultima vreme e cum mulți scriitori, printre care și unii scriitori români sau unguri, dar mai ales ruși, au început să‑l susțină fățiș pe Putin. Unul dintre ei e Vladimir Lorcenkov. Cum îți explici asta?
Îți mărturisesc că l‑am citit pe Lorcenkov încă de la începutul anilor 2000, la Chișinău sau la București, așa cum l‑am citit și pe Zahar Prilepin. N‑am avut nici atunci, cum nu am nici acum vreo simpatie pentru vreunul dintre ei. Am simțit, la amândoi, aroganța imperială pe care eu n‑o suport. Le‑am citit, printre rânduri, sufletul, ca să zic așa, descoperind mult întuneric acolo, multă ipocrizie și un mare potențial distructiv. Timpul mi‑a arătat că am avut dreptate. Scriitorii nu sunt niște îngeri; opțiunile lor politice le influențează opera și le ghidează pașii.
Să revin un pic la război. Cum îl trăiești tu zi de zi?
Urmăresc știrile, sunt dependentă de ele. Mă îngrijorează orice înaintare a rușilor și mă bucură victoriile ucrainenilor. Mă bucur să văd prizonieri ucraineni întorși din captivitate și copii ucraineni recuperați de la ruși. Admir gesturile de solidaritate cu ucrainenii ale oamenilor din România și din lume. Și încerc să mă bucur de viață, să prețuiesc fiecare clipă de pace și de liniște lângă familia mea. Tragedia ucraineană m‑a făcut să simt mai acut viața, bucuriile ei, dar și pericolele care ne pasc zi de zi.
Să ne întoarcem și la cultura rusă. Am auzit o teorie că o mare responsabilitate pentru faptul că soldații ruși ucid și violează oameni nevinovați în Ucraina poartă și scriitorii ruși. Pentru că, cel puțin unii dintre ei, au glorificat în operele lor unicitatea poporului rus și marea lor misiune în istorie. Un Pasternak sau un Tolstoi sunt excepții și, cu siguranță, nu au fost citiți de barbarii de pe front. Tu ce crezi în această privință?
Așa e. Există voci, în special în Ucraina și în țările Europei de Est, dar nu numai, care susțin că marea literatură rusă nu este doar o formă de artă, ci și un instrument de soft power care a validat expansiunea imperiului. Am tradus, la un moment dat, pentru „Poesis Internațional”, un eseu al Oxanei Zabujko, una dintre cele mai importante voci ale literaturii ucrainene postsovietice, intitulat Din învățămintele marelui bluf, în care se susține ideea că, de fapt, cultura rusă a pregătit terenul pentru crimele de la Bucea, literatura rusă țesând o excelentă plasă de camuflaj pentru tancurile rusești. Zabujko face acolo referire la un eseu al lui Milan Kundera din 1985, în care scriitorul explica din ce cauză nu‑i place Dostoievski: tocmai din cauza cultului pe care acest clasic rus îl avea pentru emoții sfâșietoare și a disprețului său total față de raționalitate. Vina imputată de Zabujko este că Dostoievski a „dresat” cititorul să caute profunzimi metafizice acolo unde există doar cruzime sau haos. Și iată că, în contextul postadevărului, această „mare moștenire culturală” este văzută ca un mecanism care ne paralizează discernământul: în loc să vedem un agresor, vedem un „suflet chinuit”, iar în loc să depistăm o minciună crasă într‑un flux de știri, noi vedem doar o „altă perspectivă emoțională”.
Desigur că așa‑zisul imperialism cultural al rușilor și‑a spus cuvântul în crearea unui teren ideologic propice invadării și prin promovarea misiunii civilizatoare a rușilor, „de iluminare”, în rândul popoarelor vecine, „înapoiate”, inferioare, „în opinci”. Vehicularea ideii dostoievskiene de misiune divină, salvatoare, a ortodoxismului rusesc a dus, și ea, la construirea mitului că Rusia nu cucerește, ci se apără, eliberează, civilizează. Cei mai mulți dintre ruși au ajuns să creadă că sunt salvatori și eliberatori, fără să aibă nici măcar o urmă de îndoială.
Suntem martori și azi, la Chișinău, ai perpetuării acestor idei. Auzim, periodic, laitmotivurile lor. Sunt foarte vitale. Mai ții minte, Dumitru, insinuările unui așa‑zis intelectual cum că băștinașii care au ajuns să locuiască în capitală „fără propiskă”, după destrămarea Uniunii, au transformat Chișinăul într‑un sat în care pasc vacile, orașul pierzându‑și astfel alura intelectuală? Individul făcea aluzie la inferioritatea intelectualilor „din țărani”, adică din băștinași, al căror loc era văzut de cei ca el doar la „coada vacii” sau la „dansurile în opinci” pe vreo scenă în Piața Marii Adunări Naționale.
Ce să mai zic de poemul lui Lermontov, Ulanșa? Să ne gândim până unde putem merge cu estetizarea atrocității?! Putem oare prezenta, în mod romantic, ca pe o amuzantă amintire din tinerețe, un înfiorător viol în grup comis de cadeți (ulani) în Caucaz? Poemul acesta, vesel și săltăreț, care vorbește atât de ușor despre viol, despre distrugerea fizică și morală a unei fete foarte tinere, a fost perceput ca o simplă glumă, o distracție juvenilă, o formă de prietenie brută și nemaipomenit de autentică. Astăzi, noi putem privi poemul Ulanșa și ca pe un mod în care s‑a construit o anumită imunitate la suferința celuilalt.
Desigur că nu e o discuție facilă; e complicată și necesită mult spațiu și timp. Totuși, mă gândesc că nu poate exista un răspuns simplu. Ne aflăm în fața uneia dintre cele mai dificile dileme ale timpului nostru. Dacă înainte de 2022 cultura rusă era văzută ca un bun universal, astăzi ea este analizată ca un mijloc de propagandă sau ca o „anestezie” care a permis atrocitățile. Când un stat folosește „marea cultură” ca pe un mijloc de legitimitate pentru a‑și masca brutalitatea, cultura însăși devine, din păcate, parte din conflict.
Ce fac scriitorii ruși contemporani? Condamnă războiul? Iar vocile lor oare sunt auzite de cei cu degetele pe trăgaci?
Scriitorii ruși contemporani – și mă refer la scriitorii cu adevărat talentați, pe care îi citesc cu plăcere, îi urmăresc constant și care pot fi considerați niște conștiințe ale culturii ruse actuale – condamnă războiul. Nu cunosc nume cu adevărat valoroase care să se poziționeze de partea puterii putiniste. În afară de Zahar Prilepin, toți scriitorii ruși valoroși condamnă războiul, așa cum o fac și cei mai importanți oameni de cultură ruși care au părăsit Rusia, nedorind să‑și asocieze numele nu doar cu puterea actuală, dar nici măcar cu țara lor de origine în acest context.
De exemplu, Mihail Șișkin, un scriitor bine cunoscut și apreciat în spațiul românesc, subliniază că adevărata literatură rusă se află acum în opoziție totală cu statul rus. Sau Boris Akunin, pe care l‑am tradus la un moment dat, are o poziție extrem de critică și tranșantă față de invazia Rusiei în Ucraina, pe care a descris‑o încă din prima zi drept un război absurd și începutul unei noi epoci oribile. Sau Vladimir Sorokin, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși contemporani (care trăiește în prezent în exil, la Berlin), este un critic acerb al regimului Putin și al invaziei în Ucraina. În cartea sa Ziua opricinicului, tradusă în română de frații Vakulovski și bine cunoscută la noi, Sorokin a descris o Rusie a viitorului izolată de un zid uriaș, o țară care se întoarce la practicile sângeroase de pe timpul țarului Ivan cel Groaznic. El afirmă acum, și pe bună dreptate, că ficțiunea sa a devenit realitate.
Am prieteni ruși, mulți poeți, pur și simplu îngroziți de ce se întâmplă în Ucraina și de ce li se întâmplă în Rusia opozanților regimului. Unii dintre ei au reușit să părăsească țara, nedorind să participe la crime; alții n‑au reușit și au rămas. Nu vreau să îi numesc aici – poete și poeți, oameni talentați, pe care îi admir – din teama de a nu le face rău, de a nu‑i expune persecuțiilor.
Pe de altă parte, referitor la întrebarea ta cu privire la cei cu degetele pe trăgaci, mă întreb dacă invadatorii ruși de azi, capabili de crime abominabile în Ucraina, citesc literatură rusă clasică și contemporană. Oare citesc ei, în general? Și de aici mergem mai departe cu întrebarea: dacă nu citesc, oare putem învinui literatura de ce se întâmplă acum în lume? Cred că sunt încă multe lucruri de discutat și, dacă planeta asta a noastră frumoasă, atât de frumoasă, nu va sări într‑o zi în aer, poate că vom ajunge să analizăm fenomenul în detaliu, să‑l cercetăm, să publicăm antologii și lucrări științifice.
Când și cum crezi că se va termina acest război monstruos?
Din păcate, nici măcar cei mai lucizi și mai bine pregătiți analiști politici sau specialiști în geopolitică nu pot să ne dea astăzi un pronostic clar. Sunt atâtea focare de război care se determină și se întrețin reciproc, încât nu m‑aș aventura nici eu să fac predicții. Știu că orice este posibil și că lucrurile s‑ar putea schimba peste noapte, în bine sau în rău. Mai mult chiar, omenirea ar putea sări în aer într‑o zi sau într‑o noapte, iar particulele noastre să se împrăștie în neant, în căutarea unor lumi mai bune.
Mă încăpățânez totuși să cred că lupta eroică a ucrainenilor nu este în zadar, că jertfa lor este înțeleasă cel puțin de către europeni și că, la un moment dat, ajutoarele militare și tehnologice consistente, de care această țară are atâta nevoie, vor veni.
