M-am trezit în dimineața asta cu gândul că vin alegerile și lumea din jurul nostru a devenit ca o oală care fierbe. Am devenit intoleranți. Nu mai vrem să iertăm nimic. Se sparg prietenii și se destramă cupluri. Rămânem prieteni doar cu cei care vor vota la fel ca și noi. Pe toți ceilalți îi urâm. Îi urâm mai întâi pe vecinii noștri de palier, că aceștia îi simpatizează pe socialiști și le împart prin oraș ziarele lor murdare de sânge, dar și ei, la rândul lor, ne urăsc pe noi, pentru că vrem să votăm partide unioniste sau proeuropene.
Apoi ura asta se extinde. De multe ori, nici nu ne trebuie un motiv anumit pentru a ne detesta unii pe alții. Cu cât se apropie alegerile, cu atât ne urâm mai tare între noi fără niciun motiv evident și plauzibil și ura asta crește și se face tot mai mare ca un bulgăre de zăpadă și cuprinde tot mai multă lume ca un foc mistuitor: un bătrân chel mă oprește pe stradă și mă întreabă cât îi ceasul și eu îi răspund în românește și pe el chestia asta îl irită la culme și izbucnește și strigă la mine, cum nu ar fi țipat, cred, după alegeri.
Vin alegerile și vânzătoarea de ziare răcnește că nu are revista pe care o caut. După 11 iulie sunt sigur că își va recăpăta stăpânirea de sine și nu va mai striga la mine, dar până atunci mai e mult.
Vin alegerile și troleibuzistul îmi închide ușile în nas și mă lasă să alerg după troleibuzul care se urnește din stație, bătând zadarnic în geam, pentru că, presupun eu, acesta nu crede că vom vota același partid.
Mă întorc în stație și îi aud pe călători certându-se la cuțite în legătură cu cine e mai bun: Maia, Dodon, Țâcu, Aur, Usatâi sau Vasile Costiuc, iar cearta lor e ca ploaie cu piatră, de care eu nu mai știu unde să mă ascund. Nu iau parte la discuție și toți mă urăsc. După cum îl desfid și pe tipul care vorbeşte la mobil despre nu știu ce masă pe care vrea s-o cumpere și nu despre alegeri.
Vin alegerile și intru într-un magazin şi vânzătorul strigă la mine să-i repet ce vreau. Strig şi eu la el că vreau o pară. Strigăm unul la altul. Ne privim chiorâş și el, capac la toate, îmi aruncă bancnotele pe tejghea, iar eu refuz să mai iau fructul, deși l-am plătit și ies cu mâinile goale din magazin. Să-l mănânce el. El mă înjură, iar eu trântesc ușa. Dar sunt sigur că toate astea nu s-ar fi întâmplat, dacă nu s-ar fi apropiat alegerile, care scot tot ce-i mai rău în om, adică ura, căci mai rău decât ura ce poate fi?
Vecina mea de la nouă iese afară îmbrăcată într-o geacă roșie, cu o stea roșie pe spate, dăruită de socialiști și mă trezesc că o urăsc pentru geaca asta, dar și ochii ei mustesc de ură când mă vede, încât treaba asta mă înfioară. În fața blocului frânează o mașină bengoasă și ne trezim amândoi că-l urâm pe proprietarul ei, eu, care voi vota un partid unionist sau proeuropean și ea, care îi susține pe socialiști. Mă cuprinde o ură nemaiîntâlnită când îi aud pe cei urcați în mașina aia râzând în hohote și aceeași ură iraţională o citesc și pe fața vecinei mele, deși oamenii ăia din limuzină nu ne-au făcut absolut niciun rău, nici mie și nici ei, dar culmea e că și în ochii lor, care se întorc spre noi, se poate desluși o ură la fel de adâncă. Și ei ne urăsc. Și ei și eu nu știu de ce.
Adică știu. Se apropie alegerile.
