Mitul lui Oedip „pe dos” în volumul „o cană de noviciok la bătrânețe” de Lena Chilari

Volumul de poeme o cană de noviciok la bătrânețe (Tracus Arte, 2020) a Lenei Chilari deschide o ușă interzisă, spre o lume interioară autentică a ființei incomode, zbuciumate, în care planează ușor destinele și conflictele părinților. O cana de noviciok este expresia inversă a celei populare orânduitoare de „o cană de apă la bătrânețe”, ce exprimă o stare tensionată între copii și părinți. Versurile sunt o incizie profundă în universul imaginar al eului și proiectează constelații de trăiri ale identității scindate în imaginea mamei risipitoare de la sud, în imaginea tatălui ocrotitor și, a celei din urmă, în imaginea „pântecul” creator al eului liric, un univers cosmogonic al refacerii lumii interioare: „mă-ntrebi ce femeie sunt eu/ un haos într-o eprubetă” (sunt patetică). Mărturiile emoționante în care se invocă nevoia maturizării/ depășirii conflictelor închistate impresionează prin fermitatea și exigența față de sine și trecutul său. În acest fel, împăcarea cu sine nu corespunde cu o letargie, obediență în fața umbrelor întunecate ale părinților, ci cu o confruntare directă, curajoasă, asumată. Poeta se apropie de cele mai obscure și periculoase zone ale sufletului, pentru a privi „demonii” și a le rosti numele: „e de ajuns să privesc spre tine/ și să știu că te-am iubit tot restul vieții/ când eram mică m-am dus la mama. După iubire așa cum mă duceam/ la dumnezeu după iertare/ m-am pus în genunchi și printre lacrimi/ am privit spre ea culcată, dezgustată/iar ea, măreață ființă, mi-a întors spatele/ o țin minte mâncând bomboane cu jind/ la sobă, cu ochii goi precum mâinile mele”… (e de-ajuns să privesc spre tine). Poezia, în acest sens, e un exercițiu de tatonare a intimității, de alternare a ceea ce a fost cu ceea ce este în devenire, o îndepărtare precisă a apendicelui familial – mama: „știu sigur că nu sunt mama mea/ nu sunt fiul ei/ nu sunt fostul iubit sau iubita lui/ nu sunt lăcătușul inimii mele/ sau toate colegele mele de cameră…” (incantație).
Dincolo de tăcerea și absența mamei, se află tatăl – gardianul interior, pe matricea căruia s-a înălțat inefabilul, credința, speranța, puterea, dragostea copilului. Eul liric conștientizează ruptura iremediabilă sufletească reprezentată prin ruinarea pilonilor existențiali (tata și mama), dar și constituția sa interioară vulnerabilă „oricum sunt o dezamăgire/ pentru ea” (alfabet). Versurile astfel vin și trec dincolo de percepția rațio- nală, întru refacerea unui echilibru recompensatoriu, în menținerea armoniei dintre fiică și tată. Tatăl este o prezență organică a ființei eului, o parte constitutivă ce a tă- măduit dintodeauna rănile de la origini: „că și-a ars fericirea atunci când fiind la viena/ mi-a cumpărat prima mea păpușă – / m-a tămăduit cu perplexitate/ pe tata pot doar să-l iubesc”… (ziua în care am plâns împreună cu tata). Astfel, dacă o cană de noviciok este pentru mama, persoana ce n-o definește, dar amprenta căreia o rănește profund, atunci pentru tata, eul liric își exprimă un garant al solidarității existențiale: „datoria mea de fiică/ să te scot/ din acest chin/ și să-ți aduc o cană/ cu apă și prăjituri moi/ fără pietre/ cum îți place/ la bătrânețe/ până atunci/ «poftim, tata, hârtia»” (adu-ți aminte de plânsul tău).
Atât tatăl, cât și eul liric sunt legați/ răvășiți de sentimentul abandonului, respingerii, umilinței. Această cumplită interferență de stări îi aduce în același punct al devenirii, al nevoii de refacere ontologică. Eul liric polarizează traiectoria sa existențială în ființa și dragostea tatălui. În scenariul de exorcizare a fantasmelor tenebre interioare participă atât eul poetic, cât și amintirile tatălui: „… pe tata doar să-l ridic în slăvi/ pe când i-a fost furată întâietatea/ de un alcoolic impostor ce se vrea creștin înrăit/ de mama măsii/ pe tata pot doar să-l plâng/ atunci când își zdrobește demnitatea/ de pereții metroului vienez/ pe tata pot să-l văd un copil de 56 de ani/ ghemuit în poziția embrionului/ cu 14 insulină și în chiloți negri rupți/ uitându-se în gol & fiind fericit/ că tatăl său beat & dur/ i-a permis să caute în buzunar și să păstreze/ o întreagă rublă/ doar pentru sine” (ziua în care am plâns împreună cu tata). Fluxul de reflecții eliberează eul din obnubilările individuale și-i coboară împreună cu tata la originile traumei, pentru o regestare simbolică și renaștere la o condiție superioară. Dorința de maturizare psiho-ontologică a eului este configurată în posibilitatea nașterii unui om nou, superior sieși: „copilul zglobiu pe care-l țin în brațe/ e fiul meu nenăscut/ îl hrănesc cu spini noi din iubirea/ maternă moștenită/ și mă rog la zei să nu-l nenorocesc/ arunc peste el apa/ sfântă a lacrimilor amare a tuturor/ sfinților vii și-i doresc/ viață continuă unde tălpile să-i calce/ pământul și după/ treizeci și trei de ani împliniți” (pieta).
Versurile Lenei Chilari aduc cititorul în fața trecutului, unde „fiecare duce o cocoașă și un viol în spate./ fiecare vede sângele de la ușa vecină/ și trece pe lângă” și se îndeamnă să-și croiască din venele lui un prezent, o identitate, o familie și o societate integră, exemplară, sensibilă, consolidată

Nadejda Ivanov