„Biografia este un lanț de traume?”
Suntem între prieteni. Și sigur că întrebările noastre pot merge în toate direcțiile, dar pentru început m‑ar interesa să aflu ce credeți voi una despre alta. Să zicem, cum o vede Tatiana pe Sorina.
Tatiana: Îmi place cursivitatea pe care o are Sorina în poezii. Îmi place duritatea poemelor ei, pentru că în spatele acestei durități, eu simt totodată și o sensibilitate, pe care o apreciez foarte mult. Dincolo de duritatea limbajului e acea emoție care mă copleșește pe mine.
Sorina: Și mie îmi place cum scrie Tatiana. Cred că atunci când ne-am cunoscut, volumul ei era în curs de apariție. Auzisem de ea, citisem câteva texte pe Facebook, știam și de activitatea atelierului „Vlad Ioviță”. Tatiana își dozează foarte bine tensiunile. Lucru constant, observat în fiecare text pe care l-am citit sau ascultat aici. Are poezii foarte reușite și din punct de vedere tehnic. Da, e o poetă complexă și aștept să citesc ceea ce scrie în continuare.
Voi sunteți foarte diferite ca scriitoare. Dacă ar fi să utilizez terminologia lui Gheorghe Crăciun, expusă în eseul Aisbergul poeziei moderne, Sorina face parte din tagma poeților reflexivi, iar Tatiana – din categoria poeților tranzitivi. Ar fi un punct de plecare pentru a discuta despre poezia voastră. Deci, prima mea întrebare este: ce reprezintă poezia pentru voi?
Sorina: Eu am tot auzit, în diferite contexte, ba la lansări de carte, ba în tabere de scriere creativă, ba de la tot soiul de scriitori, că scrisul, implicit poezia, ne eliberează, ne fac să dăm niște traume (tot ne place cuvântul ăsta!) la o parte și așa ajungem să ne simțim bine cu noi înșine. Ei, eu nu mă simt nicidecum eliberată după ce scriu, ci mai degeabă prinsă în reactualizarea continuă a acelei stări. E un cerc vicios, din care n-ai cum să ieși, pentru că nu-și slăbește legăturile. Pur și simplu, există chestiuni pe care nu le poți lăsa în spate. Dacă am fi depășit vreodată ceva ce ne-a marcat, probabil că n-am mai fi fost aici, n-am mai fi scris nimic.
Sorina, scrii întotdeauna despre lucrurile rele care ți s‑au întâmplat?
Nu, dar ca să mă leg de ceva ce s-a spus aici, oamenii empatizează mai degrabă cu suferința decât cu bucuria celuilalt.
Tatiana: Ce înseamnă poezia pentru mine? Cred că viziunea mea despre poezii și, în general, felul în care simt eu poezia s-a schimbat foarte mult de la început până în prezent. Inițial aveam și eu impresa asta, că scrii pentru a te elibera, dar foarte bine a punctat Sorina. Deci, te eliberezi într-o oarecare măsură, dar odată ce citesc poemul în fața unui public, păi, retrăiesc acele momente, și nu e vorba de o eliberare, mai degrabă e vorba de o asumare, că îți asumi să spui ceea ce spui. În acest moment, mie îmi place să privesc poezia ca pe un joc, ca pe un joc lingvistic, un joc al realităților diferite, cum spuneam. Și mă simt mult mai bine scriind o poezie în care eu și propriile mele trăiri sunt puțin distante. Deci, încerc să mă depășesc puțin, și asta îmi place mult mai mult, și mă simt mult mai sigură făcând asta decât dacă aș continua să scriu, de exemplu, o poezie confesivă.
Cum vă raportați la primele voastre poezii?
Tatiana: Nu știu dacă am mai spus undeva, dar poeziile pe care le-am publicat în primul meu volum, de fapt, am realizat post factum, m-au ajutat să depășesc o foarte mare depresie pe care am trăit-o. Pentru că eu am ajuns într-o perioadă în care cântăream treizeci și nouă de kilograme. Acum sunt bine. Recitind ceea ce am scris, vreau să cred că m-am scos singură din acea prăpastie, dar realizez că m-a ajutat și poezia.
Sorina: Dacă douămiismul se ținea cu dinții de violența eului, de filtrarea oricărei situații sau trăiri prin propria persoană, fiindcă au crezut că ce se întâmplă în afara propriei lor sensibilități nu există, atunci ceea ce (ne place sau nu) se numește acum post-douămiism încearcă o recalibrare a acestor chestiuni. Ne îndepărtăm de codurile biografismului clasic, intervin alte problematici, care poate niciodată n-au fost exprimate în poezie atât de viu ca acum. Ce vreau să spun e că pare să nu mai conteze felul în care o chestiune se răsfrânge asupra mea, ci mai degrabă contează chestiunea în sine. Mie mi-a fost greu să mă calibrez la genul ăsta de sensibilitate. Sigur, confesiunea încă are un rol foarte mare în poezie. Literatura care m-a atras a fost întotdeauna cea confesivă. Și literatura pe care am scris-o a fost, de asemenea, (aproape) întotdeauna confesivă.
Ascultându‑vă poeziile, ambele vorbiți despre niște experiențe traumatice care v‑au marcat viața. Prin asta vă asemănați, dar vă deosebiți prin limbaj. Ce înseamnă limbajul pentru voi?
Sorina: Am participat o dată la o tabără LicArt, unde au fost câteva ateliere ținute de Andrei Dósa și de Alex Văsieș. Cred că atunci am înțeles pentru prima dată că e foarte importantă nu doar dimensiunea tehnică a unui text, dar și găsirea unei identități singulare, personalizarea limbajului, ca să mă exprim așa. Sigur, eu n-am revoluționat nimic, dar îmi place să experimentez.
Tatiana: Până acum nu m-am orientat prea mult la formă, cum anume să redau un anumit conținut, probabil e vorba și de influența lecturilor pe care le-am avut până în momentul scrierii fiecărui text. Până nu demult experimentam mai puțin asupra unei forme anumite, acum însă, îmi place foarte mult să mă joc cu textele, să experimentez și să nu mă simt constrânsă de propriul meu critic interior atunci când o fac.
Cum poți să spui tot ce crezi în poezie fără să faci rău celuilalt?
Sorina: Cred că e necesar să depășești niște inhibiții față de tine, mai întâi. De sinceritate e nevoie.
Tatiana: Eu cred că aici, în primul rând, mai degrabă e vorba de stabilirea unei relații de sinceritate cu tine însuți și atunci nu mai are de ce să-ți fie frică.
Ar fi bine să limpezim cumva și raportul dintre ficțiune și biografie: ce predomină în poezia voastră?
Sorina: Pentru mine e realitate într-o proporție mult mai mare decât ficțiune. Sigur că sunt unele lucruri pe care vrei să le păstrezi autentice, conforme cu realitatea în care s-au întâmplat, iar atunci când le transpui într-o formă a artei, fie că vorbim despre poezie, fie că vorbim despre orice altceva, muzică, pictură etc., simți că le poți amplifica efectele, ca rezultatul să fie mai bun. Aici cred că intervine ficțiunea, pentru mine, cel puțin, așa stau lucrurile.
Tatiana: Bineînțeles că toate, toate poveștile sau toate scrierile vin din realitate, nu vin de altundeva. Dar iată, aici m-am gândit la forța limbajului, pentru că e nevoie să scrii în așa o manieră, încât textul să devină verosimil. Uneori se întâmplă că povestea e reală, dar dacă nu ai redat-o, dacă nu ai fost destul de sincer sau poate ai ascuns ceva, sau poate nu ai utilizat cuvintele necesare pentru a reda acea emoție, atunci există riscul ca textul să se scurgă în zona banalităților și nu mai e convingător.
Biografia este un lanț de traume?
Tatiana: Un lanț de ceva, plus traume.
Cum a fost întâlnirea cu fricile tale, Tatiana?
Nu m-am gândit niciodată la asta. Trebuie să mă gândesc mai întâi la ce fel de frică. Sunt unele frici pe care, de exemplu, eu nu am intenția să le depășesc, și atunci nu poate fi vorba de vreo întâlnire cu frica. N-a fost o întâlnire cu fricile mele, a fost mai degrabă o reamintire și o reconstruire a trecutului. Deci, începând de la etapa când eram foarte mică până acum, în prezent, întâlnirea nu a avut loc neapărat prin poezia mea. Eu am reconstruit totul în mintea mea în așa fel încât să pot conștientiza, iar ulterior depăși nesiguranța, ura, spaima, durerea etc., etc. Astea sunt realități, iar poezia e altceva, poezia e un joc unde pot să răstorn aceste realități și să nu cad în banal.
Sorina: Cred că-mi acord suficient timp pentru reflectare înainte să scriu despre ceva. În momentul în care scrii despre ceva ce ți se întâmplă, e cu dublu tăiș: poate să fie un text profund, care să sensibilizeze, poate să fie un text patetic, deci ratat.
Oare în poezie toate adevărurile sunt adevărate?
Tatiana: Cu siguranță, da! Altfel, cum aș delimita biografia de ficțiune?!
În ce relație sunteți cu primele voastre poezii?
Sorina: Eu știu că dacă n-aș fi trecut prin experiența publicării acelei cărți, viața mea ar fi arătat diferit acum. Sigur, poate că aș fi scris încă, dar s-au întâmplat multe alte lucruri. Am citit autori la care nu aș fi ajuns, pe alții i-am cunoscut, iar cu alții am rămas prietenă până azi. A fost, oricum, deși un eșec, o experiență edificatoare măcar dintr-un punct de vedere: m-a determinat să învăț, să citesc, să scriu, să depășesc ceea ce e acolo, să nu rămână cartea asta singurul lucru notabil pe care l-am făcut.
Tatiana: Citind textele mai vechi, realizez că s-ar fi putut și mai bine. Asta mă bucură. A venit momentul când nu mai rezonez cu ceea ce am scris. Asta înseamnă că încep să mă depășesc pe mine însămi. Am depășit rușinea și frustrarea, iar acum redactez mai mult, tai mai mult, cizelez mai mult, lucrez mult mai mult asupra textului.
Cât de mult lucrați asupra textelor voastre?
Sorina: Sunt texte în care nu intervin deloc, sunt texte la care lucrez săptămâni întregi. Depinde foarte mult de starea psihică în care ești când scrii, depinde dacă e ceva ce fermentează în tine de mult sau dacă e un dicteu automat. Sunt foarte mulți factori de luat în calcul aici.
Tatiana: Sunt poezii pe care le redactez în timp, adică o dată la câteva săptămâni revin la ele și de fiecare dată fie renunț la ceva, fie le completez. Sunt poezii la care într-un final renunț cu totul, pentru că redactez ideile și, lucrând asupra textului, înțeleg că nu mai are rost să îl mai las, deci îl tai și renunț la el. Abia acum am învățat să renunț fără vreo remușcare. Îmi era mult mai greu să renunț la textele mele, nu pot să-mi explic lucrul ăsta, dar pe bune, îmi era greu să renunț la ele. Îmi amintesc chiar de primele ședințe la atelier. Acum, fără milă, arunc poemele ușor.
Care a fost mentorul vostru sau autorul pe care l‑ați îndrăgit și ați vrut să scrieți ca el?
Sorina: N-am avut un mentor în adevăratul sens al cuvântului. Suceava cea în care am crescut e un oraș de mult mort din punct de vedere cultural. Poate doar teatrul și festivalurile de muzică îl mai salvează, îl mai însuflețesc. Foarte puțini oameni de la care să înveți cu adevărat ceva. Aceleași fețe la toate evenimentele, aceiași oameni care au impresia că au inventat literatura, felicitându-se reciproc și strângându-și mâinile. Cu siguranță, atunci când am citit-o pe Mariana Marin mi-am spus: așa vreau să scriu!
Tatiana: Cazul meu, de fapt, a fost unul foarte norocos. Eram la un recital undeva în Chișinău. Artiom Oleacu m-a observat pe mine și m-a invitat la atelier. A durat vreo lună până am decis să merg. Țin minte foarte bine când am venit pentru prima dată. Dumitru Crudu ne-a propus o temă și eu am scris un poem foarte prost. Dar eu credeam că scrisesem un poem cel puțin bun. Am fost foarte criticată și după aia n-am mai venit câteva luni la atelier. După multe contemplări, dialoguri interioare și nu doar, am revenit. Și nu a fost în zadar. Lucrul de la atelier, întâlnirile săptămânale, foarte multe lecturi, cărțile de poezie și proză contemporană, influența lui Dumitru Crudu și a tuturor oamenilor din literatură pe care am avut ocazia să-i cunosc pe parcursul acestor ani au contribuit nemijlocit la formarea mea în calitate de scriitoare. La una dintre ședințele atelierului încercam să redactăm o poezie, tot în acel timp Dumitru m-a întrebat ce am vrut să spun, și eu i-am zis dintr-o răsuflare ce am vrut să spun, apoi el mi-a răspuns: „Păi așa și scrie! Scrie cum scrii tu, nu trebuie să scrii ca cineva”.
Revenind la a doua întrebare, despre poetul preferat, îmi este foarte greu să ofer un răspuns, pentru că am descoperit pe parcurs un lucru foarte interesant pentru mine. În momentul când citesc o carte/un autor, și rezonez cu ea/ el pentru acea perioadă, ea/el este preferatul meu. Și pe urmă vine altul, și tot așa. Uite că începând cu anul acesta preferatul este Gheorghe Crăciun, pe care eu l-aș pune la un nivel cu Joyce, deci îmi place foarte mult ce am citit. Găsesc pentru asta și o explicație: anume că teoria pe care am studiat-o la universitate, tot despre ce am învățat la cursurile de lingvistică, semiotică, hermeneutică am regăsit în complexitatea scriitoricească a acestui autor. Este pur și simplu extraordinar să citești și să vezi cum trăiește teoria într-un roman. Deci, în acest moment, preferatul meu este Ghoerge Crăciun.
Sorina: Și mie îmi place foarte mult Gheorghe Crăciun. Am spus la un moment dat că dacă aș fi putut să scriu o piesă din toată istoria muzicii, aș fi vrut să fi scris Stairway to heaven, iar dacă aș fi putut scrie orice carte din toată istoria literaturii, mi-ar fi plăcut să fi scris Frumoasa fără corp.
Ziceam la început că putem pune tot felul de întrebări. Aș vrea s‑o întreb pe Sorina: cum e să trăiești în casă cu un critic și poet? Când scrieți, vă separați în camere diferite? Cât de ușor accepți să primești critici sau sugestii din partea lui Șerban? Vă contraziceți? Și o întrebare pentru Tatiana: cum e să trăiești cu un fotograf? În ce masură el rezonează cu poeziile tale? Le înțelege, îți cere să‑i explici unele texte? Te întreabă de ce ai scris despre asta?
Sorina: E vorba de felul în care fiecare persoană e construită. În ce măsură ai sau nu ai nevoie de liniște ca să-ți aduni gândurile și să poți lucra. Sigur, am învățat multe lucruri, am citit multe lucruri datorită lui. E frumos să fii primul care aude ideea celuilalt când încă e la nivel de idee, nu de produs finit.
Tatiana: Pe cât de interesant, pe atât de provocator este să trăiești într-o casă unde doi oameni au spiritul creației foarte bine dezvoltat, pentru că lucrurile, zilele, săptămânile pot cădea într-o stare de deprimare, care riscă să dureze și apoi devine mai greu să ieși din asta. Serj nu a citit volumul meu de debut. Așa am făcut noi o înțelegere. Dar bineînțeles că el cunoaște textele pe care eu le-am citit în public și la lansare. De curând se întâmplă ceva foarte interesant la noi în casă. El îmi propune teme pentru scris și uneori chiar pot să scriu pe tema propusă, îi citesc, iar apoi încep dezbaterile. E vorba de o critică constructivă, care are loc să existe, chiar e binevenită. Același lucru se întâmplă și cu fotografiile. Putem să ne dăm sfaturi așa, totul se întâmplă în limita bunului-simț, dar uneori se întâmplă să apară o critică mai dură, mai tranșantă, neapărat însoțită de argumente concrete.
Care este cea mai mare frică a voastră?
Tatiana: La momentul actual eu mă tem foarte tare de câini și asta e frica mea cea mai mare.
Sorina: Necunoscutul. Trebuie să știu ce se întâmplă ca să știu cum să mă pregătesc. Dacă nu știu, totul se complică.
Ați avut frici pe care le‑ați purtat cu voi din copilărie până azi?
Tatiana: Sigur că da. După ce a murit tata, îmi era frică să nu moară și mama. Am trăit constant frica aceasta ca pe un coșmar.
Sorina: Da. Pentru un context mai amplu, părinții mei au divorțat atunci când aveam trei ani, am rămas cu tatăl meu și pe mama mea n-am mai văzut-o niciodată. Probabil că teama cu care am rămas încă de atunci e teama de o posibilă (re)întâlnire cu ea. Eveniment pe care l-aș evita dacă ar fi în puterea mea, pe care nu mi-l doresc. Rare sunt momentele în viață când ți-e frică de ce-ai putea fi în stare să faci.
V‑ați arde textele anterioare?
Sorina: Ăsta e un lucru care m-a fascinat întotdeauna. Faptul că poți ajunge într-un punct în care să fii mulțumit pe deplin de tine, fiindu-ți totodată rușine de felul în care scriai cu o perioadă de timp în urmă. Problema e că peste o altă perioadă de timp o să ai impresia că ai ajuns la cea mai bună formulă a ta, dar să fii rușinat de cum erai înainte. Și asta e ceva ce se întâmplă la nesfârșit, sper că are sens ceea ce spun, pentru că suntem oameni făcuți să evolueze, să (se) construiască. Oricum, nu cred că-mi mai e rușine, deși mi-a fost o bună bucată de timp. Cum spuneam și anterior, există momente în care nu poți prea mult, dar chiar și așa, dai tot ce poți. E suficient.
Tatiana, ți‑ai rescrie primele texte?
Nu cred, pentru că eu am avut o tentativă să rescriu unele texte. Am ales câteva poezii care credeam că ar putea să reziste. Apoi am realizat că nu are rost să fac asta, deci a fost o pierdere de timp. S-ar putea să păstrezi ideea și în baza acelei idei să scrii ceva nou, dar nu, nicidecum să-l rescrii.
Cu ce se asociază poezia voastră?
Sorina: Asta e cea mai complicată întrebare pe care am primit-o vreodată. În prima seară în care am ajuns în tabăra aceasta, am citit o poezie. Se chema Regatul disfuncției. Cam de aici derivă tematica mea, asta e zona în care mă învârt, cu asta mi-ar plăcea să mă asocieze oamenii. În plus, cred că e cel mai bun text pe care l-am scris vreodată. Oricum, așa cum ziceam anterior, asta cred acum.
Tatiana: Vorbisem cu cineva anterior și mi-a zis că atunci când aude cuvântul „portocală”, se gândește la poeziile mele. Se regăsește undeva cuvântul acesta, „portocală”, iar eu m-am gândit acum la rucsacul meu de 7 kilograme. Poezia este rucsacul acesta de 7 kilograme, pe care îl port mereu în spate.
Care sunt scriitorii voștri preferați din poezia română contemporană de ultimă oră?
Sorina: Eu o recomand pe Laura Francisca Pavel oriunde merg. A scris trei cărți de poezie în trei ani consecutivi. Un proiect poetic complex, absolut diferit de ce se scrie acum. E ceva acolo, în literatura pe care o scrie ea, ceva din care avem cu toții de învățat. Apoi, Kaddish a lui Radu Vancu m-a emoționat teribil, lucru care nu mi se mai întâmplă de la o vreme în ceea ce privește cărțile de poezie, cel puțin cele de la noi. europa/zece cântece funerare a Elenei Vlădăreanu a fost cartea mea preferată în adolescență. Apoi, îmi place foarte mult Livia Ștefan. E foarte mult de vorbit aici.
Tatiana: Fusesem acum câțiva ani la o lansare de carte a lui Cosmin Perța. M-a fascinat, pur și simplu. Îmi place mult forța lui și performance-ul. Scenă, muzică, intonație, forță și totul se transformă într-o poveste în care vrei să rămâi. Îl apreciez mult. Ion Buzu cu cartea mea preferată, 3 ml de konfidor, și, nu în ultimul rând, Cartea plantelor și animalelor a Simonei Popescu. Elementul comun pe care îl apreciez la toți trei este, pe de o parte, cursivitatea și fluiditatea pe care o observ în texte, iar pe de altă parte, ambiguitatea care mă cheamă la reflecție și căutare.
Cum vă raportați la cărțile proaste?
Sorina: Sunt două aspecte aici. Pe de-o parte, te ajută să-ți verifici capacitățile critice. Ce anume te determină să spui despre o carte că e proastă? Cum pot să susțin ideea că e proastă? Cum pot să verbalizez, să exemplific asta? Dacă pot, înseamnă că am asimilat niște idei, niște concepții, niște teorii și niște formule. Dacă nu, înseamnă că mai am de citit. Pe de altă parte, funcționează și ca exemplu de așa nu. Care sunt, până la urmă, chestiunile care transformă o carte într-o carte proastă?
Tatiana: Cred că ai nevoie de timp ca să realizezi acest lucru. Unele cărți pe care le-am citit anterior erau proaste, dar mi-am dat seama de faptul că sunt proaste abia când am citit altele. Mult mai multă literatură de calitate. Într-adevăr, este foarte important săți cultivi capacitatea de a discerne un text prost sau slab de altul bun. Atunci când ai ajuns în momentul că poți să faci lucru acesta, poți să te feliciți.
O să terminăm dialogul așa cum l‑am început, rugând‑o pe Sorina să‑i adreseze o întrebare Tatianei și Tatiana – Sorinei.
Sorina: Care sunt lucrurile pe care ți le reproșezi la volumul tău de debut și, prin urmare, lucrurile pe care vrei să le eviți la următorul?
Tatiana: Aș vrea să evit confesiunea. Prea multă sinceritate îmi creează disconfort atunci când trebuie să citesc un text în public. E ca și cum aș fi singură, fără niciun colac de salvare în largul mării.
Sorina, cum înțelegi că textul pe care l-ai scris este cel mai bun text al tău?
Sorina: Când cred că e cel mai complex. A fost o acumulare de stări pe care le-am interiorizat până n-am mai putut. A venit ca o explozie, dar am lucrat foarte mult la textul acesta ca să nu rămână la nivel de explozie, să nu însemne numai că mă simt mai bine pentru că am dat ceva afară, ci să fie o explozie cu rost.
