Pe ostaşii căzuţi pe câmpul de luptă pentru apărarea credinţei şi a neamuluipomeneşte‑i, Doamne, întru împărăţia Ta
Pe podul
de la Vadul lui Vodă
Aici a fost o gaură mare,
neagră,
aici, pe podul dintre Vadul lui Vodă și
Pârâta,
o gaură ameninţătoare,
ameţitoare,
înșelătoare,
adâncă,
o gaură care
parcă te invită
spre apa
neagră în amurg,
rece,
netedă și lucioasă
ca suprafaţa obuzului
care a căzut
pe pod.
Ce‑i o gaură într‑un pod;
fie ea și mare,
fie ea și neagră?
O ocolești și‑ţi continui calea.
Dar cu gaura din inimă
ce faci?
Sau cu cea din ţară?
Ruleta rusească
Iarăși vin
fiare pe șenile.
Tremură pământul,
inima‑mi nu mai tremură.
Grenadele sunt pe sfârșite –
câte una de fiară,
dacă nu voi da greș.
În spate – tăcere,
în faţă – fum,
foc, scrâșnet și răget.
A explodat grenada
sau creierul meu?
Arde!
Nu am crezut că voi juca vreodată
în ruleta rusească.
Fiarele vin și vin,
mă fac una cu pământul.
O, de s‑ar ridica apa Nistrului,
de s‑ar revărsa,
de‑ar lua cu ea
aceste cutii mișcătoare,
mușcătoare,
de s‑ar încolăci în jurul lor
ca un șarpe,
de le‑ar trage la adânc,
în gaura neagră
de sub dunga
podului.
Cei care
au venit călări
Cei care au venit călări
de peste Nistru
au căzut cu tot cu cai,
au putrezit copitele cailor
și amintirea lor.
Cei de pe tancuri au pierit.
Valul Mării Sarmatice i‑a luat
și pe ei.
Au rămas tancurile –
fiare de fier nemișcate
în mijlocul câmpului,
între bălării și pălării
de floarea‑soarelui,
rotindu‑și odată cu ele
turela.
Foc!
Explodează soarele
din ochii mei.
În ochii mei
explodează soarele.
În livada cu meri
Moartea se furișează printre tulpinile
lucind în noapte
ale merilor.
Luna e descumpănită,
desfigurată,
tristă.
Se acoperă cu o fâșie de nori –
panglică neagră.
Azi suntem mai puţini decât ieri.
Ce va fi mâine?
Cine
va mai gusta din viitoarea roadă?
Vor mai rodi oare
pomii
cuprinși de groază?
Vrăjiţi privim în fântâna
adâncă a cerului.
Nimeni nu se încumetă
să scoată de la fund
ciutura galbenă.
Și dacă printr‑o minune
s‑ar scoate,
cine
ar îndrăzni
să‑și atingă buzele
de marginea ei de aur?
***
Puzderie de înmugurite
ramuri,
mai sus de creștet,
ramuri.
Gloanţele câte un ram
cosesc.
Multe‑multe gloanţe –
multe ramuri la pământ.
În spatele lor – geana tremurătoare
a răsăritului.
Ne trebuie
șoseaua
„Trădare să fie, dar s‑o știm
și noi.” (I.L. Caragiale)
Lucitoare ca un șarpe
șoseaua
ne ademeneșete.
Ne trebuie șoseaua,
de‑o fi să ne‑ngropăm de vii –
ah, incizia din memorie!
Suntem pe șosea și vine ordin
de retragere.
Ne retragem. Ei revin.
Cucerim din nou șoseaua.
Fără de șosea dușmanul
se zbate ca șarpele
ţintuit cu‑n ciomag de pământ.
Din nou ordin de retragere.
Trădare?!
Iarăși suntem pe șosea.
Dușmanul se zbate
ca șarpele.
Nu mai vrem să ne retragem.
Ne retrag –
poziţia e prea avantajoasă.
Chiar și îmbibate cu sânge,
sforile se trag.
Din birouri și baruri
se trag
sforile.
liniștit cerul
Tranșeile stau faţă în faţă.
Faţă în faţă cu moartea
stăm.
Se umflă mugurii de măr.
Cine dintre noi va vedea
izbucnirea florilor?
Sunete surde –
poc‑poc.
Și din nou liniște,
ameninţătoare pauză
între împușcături.
Apără, mântuieşte, miluieşte
şi ne păzeşte,
Doamne!
Iarăși l‑am visat pe Ionel.
O ducea pe Ilinca de mână
printre păpădiile care
dădeau în floare.
Se părea că nu e nimic
mai simplu –
un câmp de păpădii,
o adiere caldă,
o pasăre în cer
și ochii copiilor.
Poc‑poc,
se zburlește pământul.
Numai cerul e liniștit,
senin‑senin.
Deși nu poate
să nu sufere
când cineva
i se desprinde din braţe
și lunecă în pământ.
Cerul e același
ca și ieri,
când nu stăteam cu capul
plecat
și cu bărbia
în pământ,
când înfloreau păpădiile
și copiii fugeau
printre flori.
Cerul tot așa va fi
și mâine,
poate fără de mine.
Mai devreme sau mai târziu –
fără de mine.
Nemărginit cerul,
liniștit,
senin‑senin…
Mitraliorul
din noapte
Tra‑ta‑ta‑ta, tra‑ta‑ta‑ta!
O ladă cu cartușe, foc în ochi,
ţiuit în urechi, iar în rărunchi –
moartea.
Uneori ogoită un pic,
dar mai mult agitată.
Tra‑ta‑ta‑ta, tra‑ta‑ta‑ta!
O ladă cu cartușe și o noapte oarbă
în faţă.
Cine o fi după geam,
după colţul casei,
după sacii
cu nisip?
În a cui cătare e capul meu
plin de gânduri febrile,
prins în menghina
spaimei?
Degetu‑i de pe trăgaci mai ezită.
Clarifică ceva și încă
sunt viu.
Nesfârșită noaptea.
Voi ajunge oare până‑n zori?
Acum, când la Chișinău
obosesc de petreceri barurile,
împart gloanţe cu nemiluita:
tra‑ta‑ta‑ta, tra‑ta‑ta‑ta!
ferindu‑mă de glonţul
destinat
mie.
Gaura neagră
Leo Bordeianu
www.revistatimpul.ro 13 din ROMÂNIA
Poezie
nr. 15 (47) | martie 2025
***
Te‑am părăsit, Doamne,
să nu mă părăseşti.
Doamne, am greşit la cer
şi înaintea Ta,
dar nu îngădui să mor
în floarea…
Ba‑bah!!!
Sunt viu?
Sunt viu.
Sunt viu!
Imnul Învierii s‑a cântat și pentru mine.
Steagul
Nistrul șerpuiește prin suflet,
se revarsă și curge printre păduri,
coline,
nemărginite câmpuri.
Încercuit și rămas fără de muniţii,
doar cu Nistrul în braţe
stau,
cu Nistrul în braţe,
în braţele Nistrului.
Apa lină și răcoroasă
îmi spală statutul
de fiară hăituită,
însângerată,
lipită de peretele apei,
îmi amintește că sunt stăpân
peste aceste văi și creste,
că nu am dreptul
să cedez,
că nu pot ceda,
că în mine e înfipt steagul
și că odată cu mine
va cădea
și el.
În stânga dușmani, dușmani în dreapta,
în faţă dușmani,
în spate apa.
Nistrule, pe care atât de mult te‑am iubit,
care curgi din mine,
drag și neîmblânzit,
Nistrule, care nu încetezi să curgi
după moartea fiecăreia
dintre generaţii,
Nistrule, care vei curge și după moartea mea,
ia‑mă cu tine,
să ne revărsăm împreună
în Marea Neagră
sau în marea cerului,
albastră.
Ia‑mă cu tine,
ia‑mă!
În lipsa cuvintelor
Nu mai sunt cuvinte –
doar explozii.
Ce ne facem dacă nu mai sunt
cuvinte?
Ce mă fac în lipsa cuvintelor?
Eu, care sunt atât de tânăr,
și tu, care nu ai însurit de tot?
Moartea ucide mai întâi
cuvintele.
Fără de ele suntem
morţi.
Dezarmaţi,
cu arma‑n mână.
Stai, frate, nu te grăbi,
deznodământul ca și cum se vădește aici,
dar nu se face pe pământ,
ci în ceruri.
Chiar dacă suntem ca și cum morţi,
nu ne‑a murit sufletul.
Intermitent răzbat rupturi
de fraze.
Din haos răsare un cuvânt luminos.
Un cuvânt luminos
răsare
din haos.
Cât de mult v‑am așteptat,
fraţilor!
Martirii
din Fârlădeni
Patru în mașină,
patru în flăcări,
patru în cer –
îngeri albi
peste pământul negru,
peste ţara despicată
de‑un râu,
înecată
într‑o mare de lacrimi.
Săpatul
de primăvară
Jumătate de parcelă
am săpat‑o eu,
jumătate – obuzul.
Însă Domnul morţii nu m‑a dat.
Eram acoperit cu ţărână.
Nu voi uita niciodată mirosul
de pământ proaspăt săpat
și de sânge.
M‑a găsit mama.
M‑a spălat cu lacrimi.
Nu am fost unica jertfă din acea
nenorocită zi.
Însă Domnul morţii nu m‑a dat.
Am revenit peste un an.
Fără de un picior
și o mână.
Parcela jubila.
Viguroșii păpușoi
nu‑mi permiteau
să disting până unde
am săpat eu
și de unde – obuzul.
Sapa cu coadă
de corn
Copilul cu părul înălbit
de spaimă
azi e mare,
tatăl lui – alb ca neaua.
Atunci dușmanii le‑au intrat
în ogradă,
înarmaţi până‑n dinţi,
înjurând.
Soarele, derutat,
își dezmembra
razele.
L‑au prins pe copil
și, gesticulând agresiv,
s‑au retras.
A rămas cel mai dur.
Tatăl a dibuit sapa
cu coadă lungă
din lemn de corn
tare,
lucitoare,
ameţită de muncă,
a dibut sapa
cu mâna tremurândă,
a dibut sapa
ascuţită ca întotdeauna
bine
și aceasta a sclipit
în razele dezmembrate
ale soarelui.
Pietà
Vuietul nu era de aici.
Se auzea aiurea.
Cu atât mai neașteptat
s‑a dovedit a fi
obuzul
care a căzut
în faţa gârliciului.
Pe nimeni n‑a atins –
toţi erau rezemaţi
de pereţii beciului.
Simion a vrut să ia o gură de aer,
s‑a apropiat de ieșire
și a fost aruncat în peretele
din fund.
S‑a lipit de perete,
răstignit fără de cuie
pe pietrele
închegate cu ciment.
Peretele s‑a înroșit.
Simion a încremenit
pe imaginara cruce.
Mai târziu a fost coborât de pe ea
și spălat de maică‑sa
cu lacrimi.
În continuare am caligrafiat
un cuvânt de mângâiere,
însă ea a privit la mine,
prin mine
și nu s‑a oprit din plâns.
Și lacrimile ei au șters
literă după literă.
