Ce poate fi mai frumos decât o poezie cu adevărat bună despre dragoste, viață și durere? Cei care cunosc alter ego-urile lui Andrei Crăciun și cum se prezintă ele în multiplele lor forme și roluri în social media și în publicații, îi vor recunoaște în această carte vocea autentică până la os, iar cei care nu-l cunosc încă pe acest scriitor polivalent, îl pot descoperi pornind de la cartea de poezie Și n-ai rămas pe cer, steaua mea (Editura Paralela 45, 2026), care se citește dintr-o suflare și care te lasă pe gânduri.
Cele patruzeci și trei de poeme, numerotate în volum, explorează deopotrivă poezia ca spațiu al confesiunii autentice, al poziționării etice sau politice, dar și ca reflecție asupra propriei condiții. Cum pictorii pot construi lumi de o infinitate de nuanțe pornind de la cele trei culori primare, așa creează Andrei Crăciun lumi poetice, îmbinând, ca și cum ar scoate culori din tuburi de tempera, dragostea, moartea și durerea – „sângele îmi curge abia acum, nu vă temeți/ e numai durere” (p. 29).
Autorul propune, prin mottoul din Serghei Esenin, „Rămâi pe cer, steaua mea, nu te prăbuși…”, o cheie de lectură autobiografică și melancolică. Am atribuit această alegere mai ales legăturii dintre lumea zilelor noastre și lumea plină de revoltă și deziluzie, marcată de revoluție și de război, a contemporaneității lui Esenin, unul dintre cei mai populari și mai contradictorii poeți ruși ai începutului de secol XX. Cartea îi este dedicată uneia dintre marile scriitoare ale Japoniei clasice, Sei Shōnagon, cunoscută pentru observațiile sale extrem de fine, ironice și senzoriale asupra vieții cotidiene, dar și pentru atenția pe care o acordă detaliilor aparent minore. Și Andrei Crăciun face un exercițiu constant de atenție pentru a scoate în evidență amănuntele banale doar la prima vedere, invitânduși cititorii să se convingă singuri că tocmai ele dau sens lumii sau, cel puțin, o împiedică să se destrame complet – „&/ Înainte de restul vieții a fost septembrie/ iar superputerea mea era să văd/ toate lucrurile astea/ să le văd, vreau să spun,/ cu inima: cu inima vedeam cum scade lumina/ cum crește noaptea, cum ne cuprinde întunericul/ cum vin ploile și cum cuvintele nu mai au putere” (p. 73).
Și n-ai rămas pe cer, steaua mea cuprinde numeroase arte poetice, alături de texte cu registre tematice eterogene, de la referințe istorico-culturale la microconflicte cotidiene dintr-un spațiu urban periferic. Regăsim referințe la maeștrii pe care Andrei Crăciun și i-a ales și pe care îi reamintește în multe dintre cărțile lui, dacă nu chiar în toate – Kafka, Camus, Cervantes, Márquez; dar și texte despre democrație, tranziție, muzica și literatura care însoțesc o epocă și creează cadrul pentru existența unor iubiri și, mai ales, a poeziei – „&/ A venit și democrația/ a început cu Ace of Base/ Happy Nation și All That She Wants/ All that she wants e un bou pe nume Robert/ de la a șasea B, un papagal cu părul creț/ îmi fac planuri să-l ucid, să-l calc/ cu bicicleta mea BMX de culoare mov” (p. 33); „sculați, bă, că s-a născut lumea din nou!/ și lumea râdea, la început zeii erau fericiți, muzele depravate/ aveam de toate, speranță, gume turbo și libertate” (p. 21).
Aș spune că e o carte despre dragostea pentru literatură, mai mult decât despre dragostea dragoste, pentru că personajele feminine, descrise cu o privire când tandră, când răutăcioasă, când tristă, par a fi pretexte pentru a scrie din pura plăcere a scrisului, din dragoste în primul rând pentru literatură. Poezia lui Andrei Crăciun configurează un spațiu mitic al iubirii, în care femeile-muze sunt plasate într-o lume idealizată, iar vocea poetică le conservă memoria afectivă chiar și după expulzarea lor din „Edenul” poetic crăciunian.
În realitatea cotidiană, muzele își pierd frumusețea, misterul și farmecul, pentru a-și construi vieți obișnuite, într-o lume plină de contraste și griuri. Cu o ironie ușor malițioasă pentru iubirile neîmplinite, vocea poetică le condamnă la vieți insipide, lipsite de culoare, de poezie, de muzică bună, la capitalism și la griul binecunoscut al lumii – „mai frumos decât paradisul e doar paradisul promis și nimic, nimic/ să ne spulbere speranța” (p. 38). Te poți întreba dacă toate personajele acestea feminine care apar în poeme nu sunt, de fapt, decât alter egouri ale autorului.
Poetul avertizează că „cea mai puternică dintre toate/ rămâne iubirea” (p. 48). Totuși, după lectură, pare că, dintre toate, rămâne mai degrabă poezia, o lume hiperpoetică ce există doar în inima și în mintea lui Andrei Crăciun, la care avem acces când îi deschidem cărțile așa cum am crăpa ușa unei camere în care ne temem că am putea trezi pe cineva.
O imagine care revine obsesiv în carte este cea a unor trepte pe care vocea poetică le numără, le urcă sau le coboară, ca și cum ar încerca să controleze lucruri pe care, cu toată îndârjirea, nici măcar un poet nu le poate controla – cursul unei pasiuni, destrămarea unei lumi idilice care de la început a fost destinată dispariției, metamorfoza unei lumi idealizate într-o lume dură, insensibilă, în care muzele, odată adorate, se transformă în femei cât se poate de simple, poate chiar neinteresante, care lucrează la bancă, au copii sau se mută în America.
În Și n-ai rămas pe cer, steaua mea versurile curg direct din inima autorului. De aici, poate, și angoasa provocată de posibilitatea stopului cardiac – „inima mea era de hârtie” (p. 60). Inima e în același timp și un creier – așa aș descrie cel mai bine poezia lui Andrei Crăciun, o poezie ce izvorăște dintr-o inimă-creier care știe să suprapună sfâșietor dragostea, durerea și moartea peste variante succesive ale unor lumi cu străzi, cu clădiri și cu personaje care îmbătrânesc, se schimbă și mor, așa cum o să facem și noi – „Am îmbătrânit pe la treizeci de ani, într-o noapte, după ce am scris/ zece mii de cuvinte, dimineața eram atât de bătrân și de obosit,/ dar n-am închis ochii, am mai trăit o zi și apoi încă una și așa mai/ departe, nu vă las eu orfane, zece mii de cuvinte, sângele meu,/ trupul meu, prima parte a vieții, și, de fapt, singura/ uneori, rar, viața merită continuată, cineva, acolo sus, ne iubește,/ pe noi, copiii lui Urmuz și Ionescu, din pricina pandemiei și/ a blocării canalului de Suez e criză de pitici de grădină în Marea/ Britanie, iar eu am îmbătrânit pe la treizeci de ani, într-o noapte,/ fată albastră nemuritoare” (p. 67).
Printre toate astea veți ghici și calitatea de politolog a autorului, care surprinde în toate cărțile lui mecanismul fin și nedrept al tranziției din România, incertitudinea lui, speranța și scârba ulterioară că speranța nu s-a materializat. Cel puțin, nu cum i-ar fi stat bine într-un poem optimist.
Andrei Crăciun a scris o carte și despre poezia ca respirație, ca mod de a decoda lumea. Căci, dacă ar fi să măsori, nu știu care trăire e mai intensă, cea a recuperării unor iubiri veșnic neîmplinite sau cea a poeziei ca existență.
