Vecinul meu, care mă atrage într‑un mod firesc și total, este pușcăriaș. Pușcăria nu este locul damnaților și nici locul care să te croiasca pentru societate, om, ci un prolific hoț sau criminal. Mie îmi plac pușcăriașii singuratici, cei care nu au chef de vorbă și Îl descoperă pe Dumnezeu ca pe un tovarăș de pahar. Îi și zic: să mai tragem o băută, Doamne! Mulți îi socotesc un zero cu coloane, dar nimeni nu a stat sub poarta sărutului fără o sticlă de vodcă, rotunjind coloana lui sau a lui Brâncuși într‑o îmbrățișare.
Mă întorc la vecinul meu și spun că oricând l‑aș însoți la o plimbare prin orfelinate, biserici sau bordeluri unde târfele sunt pe moarte. El nu s‑ar da în lături să fure icoana care plânge în altar pentru târfa care plânge în patul ei jegos.
Vecinul meu are un prieten și amândoi fac muncă de voluntariat la Crucea Roșie. Pun cruce roșie oricărui scandalagiu cu un pumn de praf și atunci acesta începe să cânte. Muzica lui de sânge îi țâșneste din obraji și din gură.
În copilărie, vecinul meu și prietenul lui au citit împreună Mizerabilii. Și și‑au ales modul de viață. Nu au reușit să facă tot ce făcea Jean Valjean, dar tot au salvat o Cosette de la a‑și fuma creierii. Gavroche a murit pentru că făcea streaptease prin tranșee, nu pentru că nu ar fi ridicat ei un bloc nou din cărămidă ieftină în timpul pușcăriei, ci pentru că Gavroche în ziua de azi se prostituează pentru un cântec la tamburină.
Acești doi deținuți îmi sunt prieteni. Cu ei beau, cu ei vorbesc despre comete, cu ei învăț oratoria, lupta și echilibrul, cu ei merg la nimfe, cu ei îmi cumpăr cămăși de noapte și papuci cu pene. Ei îmi colorează zilele și sunt bibliotecari în apartamentul meu care se apropie de pământ cu o viteză amețitoare. Cu ei învârt în oala cu ochi de babă clevetitoare și pește pescuit la muscă. Pește de la vecina care este rea de muscă cu un singur scop: să își cumpere cărți. Cărți îmbrăcate în piele, groase, pe care și le îndeasă cu unghiile roșii și lungi în creierul ei frumos.
Pușcăriașii mei cresc flori în ghivece transparente și le pun în cimitire la morminte fără cruce. În ele se oglindește craniul cu păr lung și alb și uite așa, ca din neant, apare o poză alb‑negru a defunctului pe fiecare petală colorată.
Oamenii din jur îi scuipă pe pușcăriașii mei. Nu au ochi pentru ei și nici locuri de muncă. Trăim într‑un infern cu analize de sintaxă, nu pe cord deschis. Ne împingem unii pe alții ca în rockoteca la pogo. Dar acela este un dans sincer, în care știi la ce să te aștepți.
În spațiul ăsta, în lumina asta gri‑șobolan, te aștepți să intre cineva în tine cu prohabul deschis. Eu dacă m‑aș masturba între doi jean‑valjani în blue‑jeans, m‑aș simți mai curată decât în genunchi, la slujba de duminică, cu gândul la tortul de acasă.
