Iya Kiva: „Privind la oamenii care se roagă tot timpul, înțelegi că expresia tocită „Ne rugăm pentru Ucraina” poate fi nu doar o figură de stil, ci o acțiune importantă de zi cu zi și o formă de rezistență internă”.
Se apropie de sfârșit cea de-a 104-a zi a războiului dintre Rusia și Ucraina, cel mai mare dezastru al secolului 21. Cum au fost cele 104 zile de război pentru dumneavoastră? Vă amintiți fiecare zi? Care dintre zile v-a rămas în memorie în mod special?
Desigur că nu îmi amintesc fiecare zi a războiului ruso-ucrainean pe scară largă. Din cauza războiului, care, vă reamintesc, se desfășoară din 2014, relația mea cu memoria s-a deteriorat. Așa funcționează șocurile. După 24 februarie, memoria mea s-a înrăutățit și mai mult. Același lucru se întâmplă și cu percepția timpului. Acum, în calendarul meu este mereu 24 februarie. În Ucraina, există chiar și o astfel de glumă: „Ei bine, ce avem acolo, ce zi de februarie e astăzi?” Dar încerc să țin un jurnal doar ca să fixez niște lucruri: iată-mă de serviciu la gara Lvov, noaptea, iar cei care au sosit vorbesc despre Kramatorsk, Cernihiv sau Harkov, cireșii au înflorit și Lvov arată acum ca o mireasă care urmează să se mărite în biserică. Aceste notițe de jurnal nu sunt întotdeauna lungi sau consecvente, dar cuvintele, ca un colac de salvare, mă ajută să plutesc pe apa neagră a războiului.
Să povestesc, probabil, despre șederea mea în orașul Ukrainka. Pe atunci, m-a găzduit un preot pentru câteva zile. Dacă nu ar fi război, nu m-aș fi gândit în viața mea că voi locui vreodată în casa unui preot. Privind la oamenii care se roagă tot timpul, înțelegi că expresia tocită „Ne rugăm pentru Ucraina” poate fi nu doar o figură de stil, ci o acțiune importantă de zi cu zi și o formă de rezistență internă. Dar îmi amintesc altceva. Noaptea, am aflat că a existat o alertă de raid aerian în raionul Obuhovski. Nu existau sirene în Ukrainka, dar informațiile despre pericol s-au răspândit cumva. Ne-am luat documentele și apă și ne-am îndreptat către adăpostul antiaerian. Cel mai apropiat adăpost era chiar în blocul nostru, dar locuitorilor din Penelnî nu le place acolo foarte mult, le este frică să moară sub dărâmături. Prin urmare, am mers la un alt adăpost, care era la o distanță de 15-20 de minute. Și iată-ne, eu și familia preotului mergem printr-un oraș cufundat în întuneric, aproape pe dibuite, avioanele militare tot zboară foarte jos deasupra noastră, iar în față, deși departe, vedem văpăi de la bombardarea Kievului și auzim explozii – totul arată ca un film. Aceasta, de fapt, a fost prima mea experiență într-un adăpost antiaerian.
Ce experiențe extreme ați trăit în acest război? V-a fost frică? Vă este frică? Ați plâns zilele astea?
Nici nu știu ce să vă răspund. Cât despre război, dacă nu ești rănit, nu ești ucis, nu ai fost violat, asta înseamnă că totul este mai mult sau mai puțin în regulă cu tine. La fel ca unii dintre prietenii mei din Borodeanka sau Bucea, nici eu nu am fost în epicentrul evenimentelor. În 2014, m-am trezit între oameni
înarmați care își îndreptau armele spre mine, dar totul a fost în regulă până la urmă. Ieșeam de la miting, când tineri cu arme albe stăteau în jurul perimetrului. Am auzit și am văzut împușcături. În 2022, probabil că era foarte neobișnuit să vezi aviația militară atât de aproape de tine – nu sunt sigură, pare că erau la câteva zeci de metri, nu mai mult. Viteza cu care zboară avioanele militare și elicopterele este cu adevărat impresionantă. Se pare că moartea însăși zboară spre tine. Ei bine, toate exploziile și împușcăturile pe care le vezi și auzi, dacă nu se întâmplă de dimineața până seara chiar lângă tine, nu provoacă emoții puternice. Psihicul le fixează drept „am avut noroc”. Așa, în general, sunt mai degrabă într-o stare înțepenită în ceea ce privește sentimentele și emoțiile personale. Probabil că organismul conservă astfel resursele.
Dar vă mai spun ceva. Pe 1 martie, un turn de televiziune a fost bombardat cu rachete de croazieră în Kiyv, mama mea, în acel moment, urma să treacă pe lângă el la magazin pentru pâine, dar a decis să rămână acasă. După cum spune ea, a fost oprită de un sentiment deloc neplăcut, intuiția. Mă gândesc adesea la acest caz: cât de puțin se îndepărtează viața de moarte în război – vreo 15 minute.
Când este ziua dumneavoastră de naștere? Cum ați sărbătorit-o sau cum ați vrea să o sărbătoriți?
Ziua mea de naștere a fost pe 4 mai. Dar să te gândești la sărbători acum pare prea puțin rațional. Prin urmare, mi-am petrecut ziua de naștere făcând voluntariat – sortând ajutoare umanitare militare în depozit, iar seara, am țesut puțin mai multe plase anti-camuflaj. Activitatea aduce acum cel mai mult confort.
Ați putea compara experiența dumneavoastră în acest război cu alte experiențe pe care le-ați avut?
Ca să nu-mi povestesc toată viața, probabil că voi spune următorul lucru. În 2010, tatăl meu a fost ucis – nimic pentru mine nu se poate compara cu această experiență. Faptul că poți ucide o persoană dragă cuiva și rămâi nepedepsit, iar lumea continuă să-și vadă de treburile ei, calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, este foarte greu de înțeles. În principiu, din acel moment, am avut o relație destul de complicată cu frica (adică este practic inexistentă) și cu sentimentul de siguranță. În același timp, nimic nu se poate compara cu un război la scară largă. Nimeni, inclusiv eu, nu poate fi pregătit pentru o asemenea cantitate de violență cinică și pentru genocidul propriu-zis al ucrainenilor doar pentru că sunt ucraineni; pentru o asemenea cantitate de victime și distrugere. Iar acest război nu s-a încheiat încă, nu știm cu ce fel și cu ce număr de pierderi vom ieși din el. Prin comparație, iată, ceea ce știți deja: lumea poate să-și vadă de propriile afaceri, în ciuda faptului că tocmai în acest moment, în centrul Europei, sute de ucraineni sunt uciși în fiecare zi. Fără să-și amintească cu câtă disperare am rugat, la începutul acestei mari invazii, „Închideți cerul Ucrainei!”, lumea poate întârzia să ia decizii cu privire la a ajuta Ucraina, și asta cu prețul vieții cuiva, chiar în acest moment.
Sunteți din Donețk și rușii atacă Donețkul din 2014. Ce înseamnă acest oraș pentru dumneavoastră?
M-am născut și am trăit în Donețk timp de 30 de ani – cea mai mare parte a vieții mele conștiente. Desigur, Donețk pentru mine este în primul rând orașul copilăriei mele, părinții mei tineri, școala, universitatea, prima experiență în diverse domenii, locații preferate, un peisaj aparte. Nu îl idealizez, dar Donețk este ca o primă dragoste, orice s-ar întâmpla după, dar asta e o poveste complet diferită. Astăzi privesc cu durere cum îl distrug rușii. Nu au existat niciodată astfel de bombardamente în toți cei opt ani de război ruso-ucrainean. Nu sunt expertă militară, dar am impresia că nu se va lăsa nicio piatră neîntoarsă în orașul meu.
De la începutul războiului, cum au fost nopțile dumneavoastră?
Dacă vorbim despre invazia la scară largă, atunci îmi amintesc bine noaptea de 23-24 februarie. Pe la ora 22:00, mesajele au început să circule pe canalele telegram că închid aeroporturile din Harkov și Nipru. Monitorizând flightradar24 pe la începutul lunii februarie, tocmai am văzut în direct cum avionul care zbura din stațiunea egipteană la Harkov se întoarce, își schimbă ruta și aterizează la Borîspil. Ce a însemnat asta? Faptul că plănuiau să tragă rachete în Ucraina. Și chiar înainte de două dimineața căutam confirmarea că toate acestea nu sunt doar închipuiri de-ale mele. Apoi am adormit și m-am trezit din cauza unui foșnet ciudat la 4 dimineața. Până acum, nu știu ce a provocat acel foșnet. Și deja la ora 5 dimineața, am auzit explozii, ca majoritatea oamenilor din Ucraina. Am sunat-o pe mama la Kiev pentru a anunța despre începutul unui mare război și am căzut într-o avalanșă de știri, pentru că veștile despre tot mai multe explozii erau șocante. Desigur, nu mi-am făcut iluzii că nu va exista război, dar nu mă așteptam să se dezvolte atât de repede, nu mă așteptam la o asemenea amploare.
Ce ați scris după 24 februarie, cât de mult s-a schimbat poezia dumneavoastră?
La început, mi s-a părut că scrisul pur și simplu nu are sens. Deoarece fiecare fotografie sau videoclip de la Mariupol, Harkov, Bucha, Irpin, Borodianka, Nikolaev, Herson, Odesa, Kiev, Cernigov sau Donețk mărturisește de la sine. S-ar părea, ce altceva se mai poate adăuga aici? Acest război ruso-ucrainean va deveni probabil cel mai documentat din istoria omenirii, cel puțin de astăzi. Războiul este întotdeauna o înfrângere a culturii și, în cazul meu, din moment ce scriu despre războiul ruso-ucrainean de opt ani, l-am perceput și ca pe o înfrângere personală. Din moment ce se dovedește că nimeni nu a vrut să audă și să vadă aceste versuri scrise de mine. Până pe 24 februarie, spațiul de adăpost de teribila realitate a războiului ruso-ucrainean a fost destul de mare, acum s-a redus foarte mult. Acum, realitatea războiului ruso-ucrainean se aude și se
vede bine. E mai greu să scapi de ea.
Totuși, mai târziu, sensul de a scrie mi-a fost restabilit de unul dintre cititori. El mi-a scris că poeziile ne dau posibilitatea să înțelegem ce simțim acum noi, ucrainenii. Aceste informații nu ne sunt oferite de știri, iar documentația se bazează în primul rând pe descriere. După cum puteți vedea, vechea sarcină a poeziei de a lucra cu emoțiile încă funcționează. În același timp, este foarte dificil să lucrăm cu imaginația acum, deoarece tot ce se întâmplă cu ucrainenii și Ucraina acum ni se întâmplă pentru prima dată și în fiecare zi ne transformă ideea despre ceea ce este posibil și ceea ce nu. Chiar și martorii vii ai celui de-al Doilea Război Mondial au experiența unui cu totul alt război, cu diferite metode, cu diferite arme, tactici și strategii. Prin urmare, poezia înseamnă acum mărturie, protocol, fixare. Nu neapărat printr-un mod narativ de a scrie, dar este percepută ca o datorie de martor: trebuie să înregistrez acest moment, aceste sentimente, aceste emoții. Inclusiv din cauza faptului că povestea mea și istoria ucraineană în general, în loc de mine/noi, nu au fost povestite de ruși pentru a câta oară.
Ați scris poezii despre război?
După 24 februarie, nu am scris mare lucru, dar da, toate aceste poezii sunt oarecum legate de înțelegerea noii noastre realități. Deși avem același război ruso-ucrainean de 8 ani, realitatea este cu totul alta. În ea, toate cuvintele sunt împrăștiate ca niște foi de hârtie spulberate de vânt. Tot timpul trebuie să te uiți la ele și să te întrebi: „Ce înseamnă acest cuvânt? Poate avea și un alt sens?”. Literalmente peste noapte, un război la scară largă a făcut ca toate cuvintele să fie îngrozitor de mici, ca și cum au fost reduse cu ajutorul unui microscop, iar acum literatura ucraineană va trebui să își întoarcă atenția asupra lor timp de decenii ce urmează.
Soldații ruși au violat fiice în fața mamelor lor, mame în fața fiicelor lor, au violat copii și femei în vârstă și adesea cu aprobarea soțiilor sau a mamelor lor. Te-ai gândit vreodată că acest lucru ar putea fi posibil?
Desigur, m-am gândit la asta, din moment ce știm cu toții că armata sovietică, plecând la Berlin, a violat aproape jumătate din Europa. Îmi amintesc că am citit într-o carte de ficțiune că o bunică și-a învățat nepoatele: dacă vin nemții, mai poți supraviețui cumva, dar dacă vin rușii, este deja un dezastru, deoarece violează pe toată lumea, de la copii mici la bunicile bătrâne. Știm că soldații ruși violează bebeluși, băieți și chiar bărbați de o vârstă respectabilă – aceasta face deja parte din documentarea crimelor împotriva umanității care se petrec acum în țara mea.
Una este să știi din cărți sau povești orale despre astfel de lucruri și alta este să înțelegi că asta se întâmplă chiar acum, undeva foarte aproape de tine.
Poate cu unul dintre prietenii, cunoscuții sau rudele tale. Toate aceste lucruri năucesc. Faptul că unii, aparent oameni care se consideră frați cu noi, pot viola un copil cu o lumânare, pur și simplu mă năucește. Ce fel de satisfacție poți obține din asta? De ce este nevoie anume de asta? Cum poți să chinui un copil? Mi s-a spus că asta e luată din practicile de închisoare sau de lagăre, dar sigură că o armată nu poate fi formată doar din criminali și sadiști. Prin urmare, mă tot întreb despre decalajul civilizațional dintre ucraineni și ruși, deoarece crimele de război legate de violența sexuală sunt cele care fac acest decalaj să fie absolut.
Sunt sigur că Ucraina va câștiga acest război și sper că acest lucru se va întâmpla cât mai curând posibil. Cum credeți că va fi lumea după acest război? Și cum rămâne cu literatura?
Desigur, mi-aș dori foarte mult ca războiul ruso-ucrainean să fie ultimul război din istoria omenirii. Dar este posibil acest lucru? Nu știu. Pentru ca omenirea să abandoneze războiul, este necesar să învețe să perceapă Pământul ca pe o casă comună, să oprească lupta pentru resurse și putere, să nu trăiască după principiul divide et impera și, de asemenea, să învețe să accepte diversitatea și să respecte alegerea altor persoane. Aceasta desigur este o viziune ușor utopică asupra viitorului, dar ordinea care s-a instituit în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial nu mai există, asta este evident. Prin urmare, principiile conviețuirii în Europa sau, vorbind mai la general, în lumea civilizației creștine, vor trebui neapărat construite din nou. Îmi este greu să prevăd cum vor fi ele acum, pentru că până acum nu-mi pot imagina foarte bine cine și în ce fel va deveni garantul păcii și securității în Europa. Acum nimeni nu va crede nicio promisiune a Rusiei și, după ce lumea a neglijat Memorandumul de la Budapesta, după ce s-a discreditat ONU în multe feluri, după ce dreptul internațional a început să ridice multe întrebări, nu există nicio încredere în această direcție. Singurul lucru pe care îl sper aici este ca Ucraina, ca subiect al istoriei (pentru dreptul de a face acest lucru, de fapt se luptă ea acum), va fi unul dintre principalii jucători în conturarea acestor noi principii de viață în viitor. Altfel, pentru ce se mai întâmplă aceste lucruri?
Care este primul lucru pe care îl veți face după încheierea războiului?
Știți, aș vrea să mă gândesc la timpul de după victorie nu ca la o zi anume în care voi face ceva special. Cine știe, poate că în această zi voi sta cu prietenii mei în tăcere pe malul Niprului și voi privi apusul. Din anumite motive, mi se pare că nu vom avea chef să vorbim mult. Aș vrea să mă gândesc cât de mult pot face ucrainenii după victorie, fără a fi nevoiți să actualizeze constant harta raidurilor aeriene și să caute cel mai apropiat adăpost antiaerian.
Traducere din ucraineană în rusă de Elena Tyshchenko și din rusă în română de Cristina Dicusar
