„Atunci Almitra zise: «Vorbește‑ne despre Iubire». Iar el își înălță capul privind mulțimea și o tăcere adâncă pogorî peste toți. Apoi, cu o voce mare, începu: «Când Iubirea vă face semn, urmați‑i îndemnul…»”, scrie Khalil Gibran.
Te‑ai întrebat vreodată ce este Iubirea? Sau ce înseamnă ea pentru tine? Dacă da, înseamnă că ai ajuns unde trebuie. Pentru că în acest material mi‑am propus să dezvolt mai mult acest subiect și să răspund la cele mai importante întrebări cu referire la el, pentru ca, la final, să poți înțelege mai bine ce înseamnă Iubirea. Iar înainte de a trece la subiect, propriu‑zis, poate că ar fi important să știi că de‑a lungul istoriei, Iubirea a fost celebrată în literatură, artă și cultura populară, iar oamenii au căutat mereu să o definească și să o înțeleagă mai bine.
Numai Iubirea, zice Osho, poate să‑l facă pe om creativ. Numai în Iubire începe un om să se reverse în existență, fiindcă numai în Iubire ai ceva de oferit și de împărtășit. Iubirea îți transformă viața într‑un festival al luminii. Și, conchide el, până când viața ta nu devine un ospăț și o sărbătoare, nu ai făcut lucrul pentru care ai venit pe Pământ!
Așa e cu Iubirea: oamenii își închipuie că e un superlativ pur, mistic, fix, pentru că n‑au avut niciodată parte de așa ceva. Despre Adevărul Iubirii, despre închipuirile și hiperbolele Iubirii, așa cum le‑au văzut filosofii, poeții și scriitorii de‑a lungul timpului, urmează să vorbesc aici și acum. Iubire… Un cuvânt abuzat, golit de sens, clișeizat, în care există o rană deschisă, de care totuși nu putem scăpa, pentru că în el se ciocnesc și se conciliază, într‑un moment mereu provizoriu, fragil, vulnerabil, materialitatea dorinței și idealul aspirațiilor. Spiritualitatea și chimia. Adevărul realității și iluzia minții. Oare Iubirea este numai fascinația pe care o simțim față de oameni și lucruri care trezesc în noi speranța că astfel am găsit un temei durabil pentru viata noastră? Sau e ceva mai mult, mult mai mult? Necondițională, altruistă, neschimbată și sinceră, ea este văzută și astăzi în lumea occidentală ca un „crez universal”! Sper să reușesc în aceste articole revoluționare să disec ideile apărute de‑a lungul vremii despre iubire și să arăt că nu sunt decât produsul unor puternice moșteniri culturale și religioase. Mergând de‑a lungul a peste două milenii în istorie, voi arăta cum idealul nostru despre iubire s‑a dezvoltat din originile sale hinduse, ebraice si grecești, apoi alături de valorile creștine, până când, acum două secole, sintagma „Dumnezeu este Iubire” s‑a transformat în „Iubirea este Dumnezeu”, și sper ca apoi să se transforme în „Dumnezeu este cel mai frumos nume al Iubirii”.
Istoria iubirii, căutările înrădăcinării ontologice, desigur, ne duc la iubirea platonică și Eros ca drum spre absolut. În Grecia Antică, iubirea a fost interpretată – atenție! – atât ca forță fundamentală a Universului (Empedocle), a cărei dominație asupra luptei le permite celor patru elemente (pământ, aer, foc și apă) să se unească, cât și ca forță demonică ce are capacitatea de a‑i afecta pe oameni și pe zei deopotrivă (după cum afirma Corul din Antigona). Așa afirma și Hesiod: „Iubirea este arhitectul Universului!” Iar Seneca zicea: „Dacă vrei să iubești, fii iubit!” Așadar, Iubirea, la greci, are ca scop recăpătarea stării primordiale, a unității pierdute (mitul lui Aristofan), dorind Frumosul și Binele (Socrate), deci fiind bună din punct de vedere moral și frumoasă din punct de vedere estetic. Altfel spus, pentru ei, Iubirea este produsul Frumuseții, conducând spre Bine, astfel că Binele se identifică cu Frumusețea, după cum reiese din Banchetul lui Platon. De fapt, este meritul acestuia din urmă de a stabili baza concepțiilor occidentale referitoare la Iubire, concepții care persistă și în societatea noastră. Iubirea la Platon este calea ființei umane spre absolut. Eros pornește de la fizic, sensibil, finit și ajunge la spirit, inteligibil și infinit. Astfel că dorința sexuală îi poate oferi ființei umane deschiderea spre transcendență, motiv pentru care actul sexual nu poate fi considerat scopul Iubirii. Căci Adevărul Iubirii are capacitatea de a revela eternitatea, o eternitate lipsită de pierdere, de suferință, de răutate, de trecere și de moarte. În acest sens, Iubirea duce la nemurire. Omraam Mikhaël Aïvanhov scrie: „Iubirea este cel mai mare mister care există. O cunoaștem prost și o practicăm fără să judecăm, fără s‑o înțelegem. De aceea suntem nefericiți și ne împotmolim mereu. Chiar dacă știința face niște descoperiri extraordinare, atât timp cât problema Iubirii nu va fi înțeleasă și rezolvată, umanitatea nu va ieși din necazurile ei. Iată punctul de vedere pe care Cerul mi l‑a dat și care îmi permite să văd clar această problemă”.
