Teatrul este un microb, e o boală
Radu Ghilaș: „Când am întrebat unde sunt actorii […] mi s‑a răspuns că o parte dintre ei sunt la război, iar ceilalți nu au avut voie să părăsească Ucraina”
Ce apreciați în primul rând la un actor?
Îmi plac actorii care „respiră” teatrul, care sunt dedicați acestei meserii și o fac cu multă dăruire. Teatrul nu este o fabrică unde se vine „ca la serviciu”. Pentru mine este foarte important ca în jurul unui spectacol pe care îl montez, chiar de la primele lecturi ale piesei, să se sudeze o echipă. Doar așa se poate construi. Aș mai putea adăuga că nu‑mi plac actorii executanți. În construcția unui spectacol este nevoie de implicare și propria gândire scenică.
Câte spectacole ați montat în Republica Moldova?
Primul meu impact cu teatrul din Republica Moldova a fost Teatrul „Guguță”, pentru care îi sunt recunoscător directoarei Gabriela Lungu, care m‑a invitat și a avut încredere în mine. Am montat la Teatrul „Guguță” trei spectacole. Apoi am montat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți spectacolul Fahrenheit 451, dramatizare după celebrul roman al lui Ray Bradbury. Țin să menționez că acest spectacol a fost montat cu ajutorul Ambasadei SUA în Republica Moldova și a fost jucat în deschiderea primei ediții a Festivalului „Weekend al dramaturgiei americane”, care face parte din proiectul instituției în colaborare cu Ambasada SUA. O altă montare care îmi este foarte dragă este spectacolul Fantomele iubirii de Vasili Sigarev, pe care l‑am regizat la Teatrul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul. A fost o plăcere să lucrez la acest proiect alături de o echipă minunată. Spectacolul a câștigat în 2021 premiul UNITEM pentru cel mai bun spectacol de forme mici, iar actrița Alina Carp a fost nominalizată la premiul pentru cel mai bun rol feminin. Tot la Cahul am montat și un spectacol pentru copii.
La Chișinău, în afară de „Guguță”, ați mai avut și alte invitații?
Au fost câteva invitații, dar din cauza unor „sincope”, care nu depindeau neapărat de mine, nu s‑au materializat.
Actorii se plâng că sunt plătiți prost. De ce ar mai dori cineva acum să devină actor?
Știu că în Republica Moldova actorii sunt plătiți prost și tristul adevăr este că mulți dintre ei renunță la meserie și pleacă din teatru. Cu toate acestea, teatrul este un microb, e o boală, actorul care s‑a molipsit de boala asta nu prea poate pleca departe de teatru, indiferent cu cât ar fi plătit. Când am terminat facultatea, în România actorii erau plătiți la fel de prost ca în Republica Moldova. Cu toate că eram angajat la Teatrul Național, o altă sursă de venit a fost colaborarea mea cu televiziunile și radiourile din Iași, pe lângă cursurile de dezvoltare personală prin teatru, pe care le țineam la un liceu din oraș. Astăzi, în România, din fericire, lucrurile stau mult mai bine decât aici. Pe când eram studenți, la una din întâlnirile cu Ion Caramitru, acesta ne‑a spus să nu facem greșeala de a ne baza doar pe carisma personală și să nu ne imaginăm cumva că dacă știm să distrăm publicul din sală, suntem deja actori. Nu. Actoria înseamnă 1% inspirație și 99% transpirație. Ne‑a explicat cât de important este să ne stabilim clar obiectivele, iar pentru asta vom avea nevoie de multă transpirație, răbdare și timp.
Povestiți‑mi despre viitoarele proiecte.
Despre proiecte este bine să vorbești doar atunci când ai certitudinea că ele se vor materializa. Până atunci, e bine să nu le tulburi liniștea sau „coacerea”. Important este că ele există. Câteva sunt în lucru, iar altele stau ascunse în sertare, așteptându‑și rândul. Mai bine voi vorbi despre spectacolele regizate de mine în stagiunea trecută. În toamna anului trecut, Teatrul Național din Iași și Teatrul „Stefan Żeromski” din Kielce, Polonia, au inițiat un proiect comun, finanțat de Institutul „Adam Mickiewicz”. Împreună cu regizorul Tanja Miletić Oručević, am semnat regia spectacolului #mickiewiczeminescu#. În spectacol au fost implicați cinci actori de la noi din teatru și patru actori polonezi, iar premiera a avut loc pe 29 septembrie în Iași și pe 10 noiembrie în Kielce, Polonia. Pe 11 februarie a avut loc, în regia mea, o premieră pe țară la Teatrul Național din Iași, cu spectacolul Țestoasa lui Darwin de Juan Mayorga, autor considerat ca una dintre cele mai puternice voci ale dramaturgiei spaniole contemporane. Pe 1 mai, pe scena Ateneului Național din Iași, Sala Unirii, a avut loc premiera spectacolului Prenumele, cu Marius Manole în rolul principal. Iar pe 4 iunie, tot pe scena Ateneului Național din Iași – spectacolul Bătrâna și hoțul de Viorel Savin, cu Marius Manole și Rodica Mandache în rolurile principale.
Sunt roluri pe care vă doriți să le jucați?
Am încetat să îmi fac visuri utopice: „Aș juca Hamlet sau… aș juca Richard…” La ora actuală, regizorii sunt atât de imprevizibili, de complecși. Fiecare vine cu versiunea lui regizorală. S‑ar putea ca Othello, în viziunea regizorului, să fie femeie, cum este în cazul spectacolului montat de regizorul lituanian Oskaras Koršunovas. Regizorul acestei montări consideră că punerea în scenă a acestui text dramatic nu este posibilă într‑un mod tradițional, deoarece cutuma de a pune în scenă Othello a fost acoperită de straturile de rasism, colonialism și patriarhat, pe care astăzi le considerăm inacceptabile. Nu ai cum să ghicești montarea sau propunerea regizorală. Și atunci nu mai are rost să‑ți faci planuri… Puteai să ți le faci, probabil, prin anii ’60, ’70, când se juca mai mult într‑o cheie și manieră clasică. Acum este foarte important ca mesajul sau demersul regizoral, prin implicarea actorilor, să ajungă la spectator cât se poate de clar și limpede. Și încă ceva: dacă un actor este distribuit bine, are resursele necesare și disponibilitate, atunci va putea face față oricărei provocări regizorale.
Care ar, fi în opinia dvs., „ingredientele” necesare unui spectacol bun?
Observ că de multe ori, în scenă, se insistă foarte mult pe emoție, o emoție exagerată, care nu are nimic în comun cu emoția adevărată. Sau se pune prea mult accentul pe mișcare, uneori nefirească. Aceste spectacole se transformă, la un moment dat, într‑o adunătură de gesturi, țipete, râsete, plânsete fără fond, fără rost. Din scenă dispare forța cuvântului, pauza, gândul, tăcerea, relația, energia. Or, anume aceste elemente îl fac pe spectator să empatizeze sau nu cu cei din scenă. Actorul rostește aceleași replici de sute de ori, dar nu trebuie să uite nicio clipă că spectatorul aude aceste replici pentru prima dată și are nevoie de câteva fracțiuni de secundă să le înțeleagă, ca să nu vorbim de faptul că aceste replici trebuie să parcurgă o anumită distanță din scenă ca să ajungă în sală. Este nevoie de armonie, de o comunicare subtilă între actor și spectator. Iar cuvântul, mișcarea, șoapta, tăcerea, muzica trebuie să urmărească același scop, mergând, bineînțeles, pe căi diferite pentru a obține același rezultat, așa‑numita supratemă a spectacolului.
Care e viitorul teatrului din Republica Moldova?
Nu știu care e viitorul teatrului în general, nu știu care e viitorul teatrului românesc, d‑apoi care e viitorul teatrului din Republica Moldova. Depinde de o mulțime de factori. Consider totuși că forurile superioare ar trebui să acorde mai multă atenție dramaturgilor con temporani din Basarabia. Din punctul meu de vedere, fiecare țară ar trebui să‑și sprijine dramaturgii. Germania, Rusia, Polonia, Spania, Franța au multe linii de finanțare în acest sens. În lume sunt multe festivaluri de dramaturgie contemporană, la care merită să participăm și să ne promovăm țara prin dramaturgii noștri. Se fac ateliere, lecturi… De exemplu, Teatrul Național din Iași, în parteneriat cu Muzeul Literaturii Române Iași (FILIT) și revista „ALECART”, a demarat în 2019 proiectul „Lecturi la cub”. Scopul său este promovarea dramaturgiei contemporane din România și Republica Moldova prin realizarea de spectacole‑lectură, având ca suport piese de teatru care nu au fost încă montate. Sunt oameni în Republica Moldova care scriu, scriu bine și aici mă refer la Irina Nechit, Angelina Roșca, Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Constantin Cheianu, Val Butnaru, Nicolae Negru și nu numai. Sunt convins că numai cu ajutorul unor strategii clare din partea forurilor superioare vor putea fi motivate atât teatrele, cât și scriitorii. E nevoie de un concept clar din partea Ministerului, unul în care dramaturgia să renască. Mai cred că este nevoie de mult mai multă implicare din partea autorităților în sprijinirea teatrelor și a altor instituții culturale independente. De exemplu, sectorul teatrului independent din Iași, din păcate, se află pe cale de dispariție. În vara aceasta, în Iași s‑a închis ultimul teatru independent – „Teatrul din Stejar”. Bănuiesc că în Republica Moldova, la fel ca și în România, este o mare lipsă de proiecte care să sprijine companiile particulare. Consider că astfel de instituții joacă un rol esențial în dezvoltarea culturală a țării. Spre bucuria mea, tinerii regizori din Republica Moldova, pe lângă cei deja consacrați, cunoscuți la nivel național și internațional, sunt din ce în ce mai vizibili nu numai în Basarabia, ci și în afara țării: Vitalie Drucec, Sandu Cozub, Slava Sambriș, Dumitru Acriș, Mihai Țărnă, și lista ar putea continua. Este îmbucurător și faptul că din ce în ce mai mulți regizori români și nu numai sunt interesați de viața teatrală din Basarabia.
Scoatem în prim‑plan dramaturgia contemporană, dar ce facem cu cea clasică?
Recunosc că în ultima perioadă m‑am axat mai mult pe dramaturgia contemporană, poate chiar mai mult decât este cazul și asta numai din dorința de a aborda subiecte acide, pe alocuri incomode, ale societății contemporane și din dorința unui impact imediat cu publicul spectator.
Și ce teme abordați astăzi?
De exemplu, astăzi migrăm din ce în ce mai mult către digital aproape în toate sferele activităților umane, inclusiv în teatru. Imaginea devine „șefa absolută”, în detrimentul cititului sau scrisului. Dar dacă vorbim de dramaturgia clasică, ea nu are cum să moară, să dispară. Nici Shakespeare, nici Cehov, nici alții. Marii scriitori clasici își vor găsi locul oricând în orice teatru. Pe cât sunt de clasici, pe atât sunt de contemporani Cehov, Shakespeare, Caragiale, Molière… Ca să nu vorbim de faptul că pot fi oricând jucați într‑o cheie regizorală modernă.
Cu ce vine Iașiul la Reuniunea Teatrelor Naționale Românești din această toamnă?
Iașiul vine cu două spectacole: Antonin Artaud. Familia Cenci după Shelley și Stendhal, regia Silviu Purcărete, și Lysistrata, dragostea mea de Matei Vișniec, regia Zalán Zakariás. Sper să nu se schimbe nimic, dar se pare că aceste două spectacole vor fi prezente la Chișinău din partea Teatrului Național din Iași.
Ați montat în Ucraina după 2014, când războiul izbucnise deja. Cum a fost afectat teatrul din această țară?
Mulți actori și tehnicieni de scenă din teatrele în care am lucrat sunt la război. Unii dintre ei au murit. Aproape că nu‑mi vine să cred. Teatrul Național „M. Șcepkin” din Sumî, la ora actuală, găzduiește alte două trupe de actori. Clădirile teatrelor din Severodonețk și din Lugansk au fost distruse și o bună parte dintre actorii afectați, neavând altă sursă de venit și altă posibilitate de a face teatru, și‑au părăsit casa și au ajuns în Sumî. Anul trecut, la penultima ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Suceava a fost invitat Teatrul din Cernăuți, unde acum câțiva ani am montat o piesă scrisă de Matei Vișniec. A fost extrem de ciudat să văd cum din autocar încep să coboare multe femei. Când am întrebat unde sunt actorii și personalul tehnic cu care am repetat și am ridicat spectacolul, mi s‑a răspuns că o parte dintre ei sunt la război, iar ceilalți nu au avut voie să părăsească Ucraina. Câteva personaje masculine au fost înlocuite de actrițe, iar altele – de actorii cărora li s‑a permis să părăsească țara. Este bine știut faptul că o parte din teatrele din țara vecină sunt folosite și ca adăposturi antiaeriene. Spectacolele se joacă în aceste adăposturi, adică sub scenă, pentru a nu le întrerupe în cazul unor alarme, iar alarmele sunt destul de dese.
Mențineți legătura cu acești colegi din Ucraina?
Bineînțeles. La scurt timp după data de 24 februarie 2022, am fost invitat de realizatoarea Oana Lazăr la TVR Iași. Mi‑a propus să fiu periodic alături de ea, moderatorul emisiunii „Prim‑plan obiectiv”. Facem interviuri, intrând în direct cu mai mulți oameni de teatru din țara vecină, discutăm despre problemele cu care se confruntă, despre ajutoarele pe care le primesc, monitorizând, într‑un fel, situația din teatre și alte instituții de cultură.
Și care e situația?
În pofida a tot ce se întâmplă, nu își opresc activitatea. Dacă există cea mai mică speranță și vreo posibilitate de a menține un festival internațional de teatru în viață, ei continuă să „lupte” pentru acel festival, chiar și în condiții de război. Trupele de teatru din străinătate participă online. Luptă pe toate planurile. Încearcă, pur și simplu, să‑și trăiască viața în condițiile date, fără să‑și oprească activitatea.
Cum credeți, când se va termina războiul?
În momentul de față, lumea întreagă a devenit un câmp de luptă și nu ai cum să răspunzi la o astfel de întrebare. Cert este că acest conflict nu dă semne să se termine foarte curând. Interesele și jocurile politice ale statelor intrate direct sau indirect în război sunt prea mari. Iar ucrainenii nu au de gând să cedeze, mai curând par conduși de cuvintele lui Napoleon Bonaparte sau Emiliano Zapata. Napoleon spunea: „Moartea nu înseamnă nimic, însă a trăi înfrânt și fără glorie înseamnă să mori în fiecare zi”, iar Zapata: „Mai bine să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”.
Dar ce ar trebui să se întâmple ca să se oprească?
Sunt convins că și analiștilor politici le este foarte greu să se pronunțe într‑un fel sau altul. Jocurile politice sunt periculoase, ticăloase și perfide.
Dacă ați monta un spectacol pe această temă, care ar fi finalul dvs.?
Întotdeauna m‑a fascinat imaginea unui drum asfaltat și a unui fir firav de iarbă sau a unei flori care sparge asfaltul. Aș vorbi despre forța și dorința de a răzbate la LUMINĂ, precum firul de iarbă. Aș vorbi despre RENAȘTERE și despre VIAȚĂ.
