Scrisoarea celor 66 reprezintă certificatul de naștere al democrației în Moldova
(Partea a doua, continuare din numărul 29)
Viorel Pâslaru: „Atitudinea de supremație velicorusă a rămas”
Anul acesta se împlinesc 35 de ani de la publicarea scrisorii. Ce s‑a schimbat de atunci?
Mă și gândeam să scriu despre aceasta. A fost rezolvată problema limbii române? Care‑i problema? Eu găsesc formularea problemei limbii române în acea scrisoare, iar condițiile în care au fost exprimate cererile adresate acelei comisii interdepartamentale definesc dimensiunile, aspectele problemei limbii române: recunoașterea identității de către factorii politici, în baza dovezilor științifice – aspectul acesta nu a fost rezolvat. Parlamentul a adoptat în martie modificări legislative, dar să ne amintim cum au fost ele adoptate – printr‑un vot mecanic. Expresia aceasta – vot mecanic – este folosită în scrisoare. Autorii ei cer ca acea comisie care va discuta problemele de limbă să nu ia decizii printr‑un vot mecanic, dar să țină cont de argumentele științifice, care nu sunt politice. Ei bine, în Parlament am avut un vot mecanic, au votat pentru modificarea legislativă deputații PAS, plus deputatul Gaik Vartanean, de la Mișcarea Alternativă. Ceilalți – socialiștii, comuniștii și ȘOR – au votat împotrivă. Pentru ei argumentele științifice nu au contat deloc, nu au ținut cont de acestea și au mers cu lozinci populiste. Or, problema nu este doar despre limba română. E mai mult de atât, după mine. Eu mă uit la aceasta ca filosof al științei. Avem un număr foarte mare de oameni de știință, lingviști care au făcut studii foarte și foarte serioase și este o temă care s‑a discutat și cercetat zeci de ani în condiții de foarte mare presiune politică. Oamenii de știință au încercat să mențină o autonomie a științificului în fața acestei presiuni. Ei bine, putem avea o situație similară cu o altă temă, cum ar fi vaccinarea sau predarea teoriei evoluției în școli, sau folosirea diverselor tehnologii în agricultură, sau cum, Dumnezeule, facem ca localitățile să reziste la schimbările climatice. Sunt tot felul de situații în care știința face recomandări, iar oamenii politici le pot ignora. Mă îngrijorează nu doar pentru că e vorba de limba română, ci și pentru că este vorba de relația politicului cu științificul. Politicul aici a ignorat dovezile științificului. De ce le‑a ignorat? Pentru că poporul crede și vrea. Bine, dar cum facem cu expertiza? Aceasta nu înseamnă că înlocuim parlamentul cu știința și un număr de doctori trebuie să ia decizii în locul parlamentarilor, dar trebuie luat în considerare cât se poate de serios ceea ce recomandă oamenii de știință. Putem avea o situație în care oamenii de știință au consensul și recomandă un lucru, iar politicienii, pentru că le e frică să ia măsuri mai drastice, le e frică de populație, că vor pierde la alegeri, ignoră părerile oamenilor de știință, și iată așa avem ceea ce avem.
Dă‑mi și alte exemple și spune‑mi, te rog, care ar putea fi consecințele faptului că politicienii ignoră recomandările oamenilor de știință?
Exemple, din păcate, sunt foarte multe. Unul dintre cele mai grave, mi se pare mie, ține de schimbările climatice. Că se va schimba clima, ca urmare a activităților antropogene, se știe de zeci de ani. Cercetători din SUA au avertizat congresul cu decenii în urmă că, având în vedere tendințele climatice, dacă vom continua același mod de activitate și mod de viață, în care vom ignora impactul gazelor asupra climei, ne vom trezi peste o vreme cu schimbări majore, cu creșterea temperaturilor. Aceasta avem acum, e cumplit de cald. Iată de ce mă preocupă lucrul acesta. Nu este vorba doar de limba română, este vorba de rolul științei în societate și câtă atenție și respect acordă politicienii acestor cercetări. Atunci când le ignoră, consecințele nu pot fi decât proaste.
Un alt aspect de importanță majoră este revenirea la alfabetul latin, lucru care s‑a realizat.
Da. S‑a făcut, doar că parțial. În regiunea transnistreană este interzis. De ce acei transnistreni ar trebui să interzică românilor transnistreni să folosească alfabetul latin? Care e treaba lor? Uite că e interzis. Ei gândesc foarte bine și nu în termenii nostalgiei sovietice.
Cunoașterea limbii române în rândul funcționarilor – acest aspect a fost și mai neglijat, cred.
Abia anul acesta a fost adoptat un program național de cursuri de predare a românei în diferite localități și s‑a înscris foarte multă lume. E minunat, dar îmi pun întrebarea: acest program este la fel de comprehensiv și cuprinzător cum și‑l imaginau autorii scrisorii? Nu, nu este. Este un pas foarte important, un pas înainte, dar unul tardiv. El trebuia făcut mai demult, în ’94. Ideea era, dar politicienii au refuzat‑o. Nu a fost o cerință față de concetățenii de alte naționalități să învețe româna – dacă doriți, bine, iar dacă nu, aveți dreptul să vorbiți rusa oriunde, să cereți informația în rusă și o să vi se răspundă. Rusa rămăsese o limbă de comunicare interetnică. De fapt, mai era și legea care era interpretată în acest fel. Programul nu este cuprinzător, pentru că nu are măsuri care să atace toate cauzele ce duc la necunoașterea limbii. Aceste cauze pot fi văzute dacă ne uităm la datele sondajelor care măsoară relațiile interetnice. Conform unui sondaj recent de opinie, cel puțin 30‑40% din concetățenii de alte naționalități nu vor să învețe limba română. Sunt motive și de vârstă, dar multe sunt de atitudine, de fapt. Nu cred că simplul fapt că avem cursuri rezolvă această problemă. De ce nu vor ei să învețe? E vorba de atitudine, de o anumită supremație, eu o numesc supremație velicorusă. În multe localități sunt puțini vorbitori de română, și atunci cum vor învăța ei? De regiunea transnistreană nici nu vorbesc. Acolo, da, facem reunificare pașnică, dar se va ajunge la un moment dat și la problema aceasta. Apoi, mai este un alt aspect aici – legile privind funcționarea limbilor. Acestea au fost elaborate și votate în 1989, când economia era de stat, în proporție, cred, de 99%. Ei bine, astăzi avem o economie de piață și sunt alte mecanisme în joc. Or, economia impune un anumit fel de comunicare între oameni și un fel de funcționare a limbilor care sunt folosite în comunicare.
În ce măsură economia impune funcționarea unei limbi?
Clientul nostru este stăpânul nostru. Dacă vine clientul și îți vorbește rusește sau englezește, trebuie să îi vinzi marfa, altfel rămâi cu facturile neplătite și închizi obloanele.
Atunci, de ce (în foarte multe cazuri) nu se răspunde în română când se întreabă în română?
Este vorba de supremație velicorusă: eu am o anumită supremație, rusa e superioară în materie de comunicare.
Ce ar trebui să făcem ca limba română să funcționeze conform așteptărilor noastre?
Trebuie să ai un cadru legal care să reglementeze și aspectul acesta. Nu există. Iar asta, într‑un fel, forțează un anumit bilingvism, unul inegal, asimetric, în sensul că românii moldoveni trebuie să știe și rusa, pentru că dacă se angajează – la stat ori la privat –, trebuie să discute și cu clienții care nu știu româna. Invers, lucrurile nu întotdeauna funcționează. Da, sunt oameni care știu româna și discută cu tine. Eu am observat prin oraș că trebuie să cer, să insist, să repet întrebarea în română pentru ca să mi se vorbească totuși în română, fie și stâlcit, dar oricum să mi se vorbească. Deci, mai întâi mi se răspunde în rusă. Sunt schimbări de generație. Se pare că tinerii sunt mai degrabă deschiși să învețe româna decât cei în vârstă, dar, iarăși, au trecut 35 de ani! Toate lucrurile acestea puteau fi rezolvate. Nu integral, dar într‑o măsură mult mai mare, astfel încât să ne concentrăm acum pe alte subiecte care ne interesează pe toți: salarii, bunăstare, spitale, justiție și alte lucruri. În concluzie, programul de predare a limbii române nu a fost cuprinzător, atitudinea de supremație velicorusă a rămas. Dacă te uiți la toate capitolele, sunt deficiențe în rezolvarea problemei în raport cu felul în care a fost ea formulată în scrisoare. Așa mi se pare mie acum.
Ai găsit suficiente dovezi în apărarea tezei că Scrisoarea celor 66 este „certificatul de naștere al democrației”?
Cred că da, am mai multe. Ar fi câteva lucruri aici. Întâi de toate: ce este democrația? Sunt multe modele de democrație, dar, în mare, ea cuprinde o democrație liberală – separarea celor trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească). În afară de acestea mai sunt presa, care e văzută ca a patra putere, și știința – a cincea. Oamenii de știință iau decizii în foarte multe situații, fac reglementări și orientează semnificativ viața, au impact mare. De exemplu, certificatul de mediu. Acesta este eliberat de oameni care au studii în domeniu, ei formulează reglementările, ei le scriu, ei emit recomandări, care sunt parte a legilor. În sensul acesta, oamenii de știință sunt o putere. Apoi e vorba de egalitate: toți cetățenii pot candida pentru diferite posturi, pot formula și aduce în atenția opiniei publice subiecte de discuție, pot participa în viața publică. Dar în democrație e nevoie ca cetățenii să aibă o înțelegere adecvată a temelor puse în discuție. Dacă ei nu le înțeleg, atunci votează în necunoștință de cauză și constituie o masă de manevră, de fapt. De aceea știința și educația sunt importante în democrație. Democrațiile pun mare preț pe educarea cetățenilor, ca aceștia să înțeleagă ce votează, altfel, orice populist îi duce de nas. Bun, în cazul scrisorii avem aceste lucruri. Ea pune pe agenda publică niște teme și provoacă o instituție a statului și puterea politică să le discute și să răspundă. Și mai mult, instruiește cum să se facă lucrurile, adică transparent. Democrația înseamnă exercitarea libertăților fundamentale. O libertate fundamentală este aceea de a vorbi în public pe o temă pe care o alegi tu, vorbitorul. Deci, nu există control, nu există restricții, nu există interdicții. Singura excepție ar fi incitarea la ură. Ei bine, subiectul acesta, al identității limbii moldovenești și a limbii române era cam interzis. Nu îl puteai discuta în public. Da, oamenii de știință, lingviștii mai aveau discuții între ei. Or, scrisoarea pune problema în fața unei instituții a statului și o face prin publicarea într‑un ziar cu circulație semnificativă – „Învățământul public”, care ajungea cam la fiecare învățător și avea și varianta în rusă. Eseurile care au fost publicate înainte de scrisoare erau însoțite de un fel de notă din partea redacției, care justifica în fața puterii politice publicarea: „Este opinia unui om de știință, iar adevărul științific, după cum o spune și Lenin, e relativ, oamenii de știință se ceartă între ei, discută… Noi le oferim aici o tribună să‑și spună părerea și îi invităm și pe alții să participe”. Un ziar liber nu are nevoie de o justificare în fața puterii politice, îi lasă pe oameni să folosească spațiul publicației pentru a‑și spune punctul de vedere. „Învățământul public” a făcut acest lucru. Ei nu au justificat publicarea scrisorii, pur și simplu au publicat. O presă liberă e parte a democrației. Nu ai democrație dacă nu ai presă liberă.
Cât de liberă este presa de azi?
Avem astăzi altă dependență. Atunci era politică, azi e financiară, în mare parte.
Știi cumva care a fost soarta angajaților la „Învățământul public” după ce au publicat scrisoarea? Au fost concediați?
Nu, din fericire nu au fost concedieri. Au fost, bineînțeles, muștruluiți la partid. Mai interesant chiar, Valeriu Pasat, care a fost o vreme ministrul securității naționale, a avut acces la documentele operative ale Securității și în 2021 a publicat o scrisoare deschisă, adresată președintei Maia Sandu. În această scrisoare el îi cere să‑i decoreze cu o distincție înaltă (cu Ordinul Republicii, bănuiesc) pe toți semnatarii. El explică de ce, cât de important a fost gestul – semnatarii, cel puțin unii dintre ei, în cel mai bun caz, riscau să fie internați într‑o instituție de psihiatrie. Asta s‑a întâmplat după, a fost o măsură a reacției partidului. Eu continui să fac cercetări, nu am terminat aici. Am citit scrisoarea, am încercat să o analizez, să găsesc un sens dincolo de ceea ce scriau ei și să o plasez în context. Iar exercițiul acesta îmi cere să caut informații suplimentare despre context, pentru că așa vezi mult mai bine care a fost efectul ei.
Cât timp ar mai trebui să treacă pentru a se realiza toate cererile din Scrisoarea celor 66?
Nu pot să spun. Mă inviți la predicție și nu vreau s‑o fac. Nu depinde de mine, ci de alții. Eu pot doar să formulez o problemă, iar pentru rezolvarea ei e nevoie de un plan de politici publice. Elaborarea lor e de competența unor profesioniști care fac cercetări empirice, oameni din științele sociale, din sociolingvistică. Din ceea ce văd, în afară de acel program al Ministerului, nu e nimic altceva. Depinde și de Guvern, pentru că dacă oamenii de știință, chiar și din proprie inițiativă, formulează un set de politici, el trebuie să‑l realizeze. Cu cât mai multă lume se va implica, cu atât mai repede se vor rezolva toate.
