Impresia pe care mi‑au lăsat‑o unii dintre scriitorii basarabeni și transnistreni pe care i‑am intervievat în legătură cu prezența (sau absența) KGB‑ului în (din) viața lor este că nu spuneau totul. În ceea ce‑i priveș‑ te pe alții, mi s‑a părut că, pur și simplu, încercau să mă ducă cu preșul sau cu zăhărelul. Au fost însă și unii care eminamente mă mințeau în față. Cu impresia asta am rămas când le‑am pus întrebarea dacă au colaborat sau nu cu KGB‑ul și le‑am citit răspunsurile. Evazive unele, învăluitoare altele, opace multe dintre ele, îmi lăsau senzația că mai mult ascundeau decât spuneau.
O explicație a faptului că au ales această strategie a ambiguității ar fi presupunerea că ar fi colaborat, într‑un mod sau altul, cu KGB‑ul, dar s‑au ferit s‑o exprime public. Dar dacă totuși n‑au colaborat și la mijloc ar fi altceva? Ce ar putea fi însă altceva la mijloc? Nu știu, nu mă taie prin cap. Altceva, ceva la care nu te poți gândi cu mintea.
Un prieten care mi‑a citit interviurile mi‑a spus că unii dintre acești scriitori se folosesc de mine pentru a‑și lustrui imaginea, pentru a‑și spăla biografia, pentru a se da drept mari eroi. Ceea ce n‑au fost în realitate, dar sunt în interviurile mele. Acest prieten mi‑a atras atenția că unii dintre acești scriitori au avut funcții de răspundere în perioada sovietică, iar alții au fost secretari de partid, pe când în interviurile mele pozează în mari luptători cu KGB‑ul, păcălindu‑mă și păcălindu‑i și pe cititori. Am simțit și eu acest lucru. Întrebarea e de ce le‑am mai publicat? Deslușirea (permiteți‑mi să folosesc acest cuvânt neaoș) e că, printre picături, au strecurat și unele mărturii foarte prețioase despre cum funcționa acea înfricoșătoare instituție de represiune a demnității naționale. De asta le‑am și publicat. Pentru că toate aceste interviuri conțin și informații inedite (exclusive) despre acel organ al terorii în masă, informații pe care nu o să le mai găsiți nicăieri.
Da, unii dintre ei m‑au dus cu cobza, alții s‑au folosit de mine, dar măcar mi‑au vorbit. Măcar mi‑au povestit (cât i‑a ținut cureaua curajului) despre cum era să fii scriitor într‑o epocă în care KGB‑ul controla totul. Alții (foarte multor scriitori le‑am trimis întrebări similare) nici măcar nu au binevoit să‑mi răspundă. Unii m‑au purtat cu vorba ani buni, ca, în final, să‑mi trântească ușa în nas. Mi‑au promis că au să‑mi răspundă la interviu și nu mi‑au mai răspuns. Adică m‑au mințit, te miri de ce.
În acest număr al „Timpului din România” publicăm un interviu cu scriitorul Pavel Păduraru, născut în 1976, într‑o familie de intelectuali persecutați de KGB. El a aflat de existența acestei mașinării a fricii încă din fragedă copilărie. Ceea ce mi‑a atras atenția însă e mărturisirea sa despre cum, azi, cineva de la Securitate a încercat să‑l racoleze. Deci racolările au continuat și după căderea Uniunii Sovietice. Pavel nu ascunde nimic, el spune franc tot ce i s‑a întâmplat.
Ca el au fost și alții, pentru că nu toți au încercat să‑mi pună (să ne pună) bărbi. Au fost mulți care au povestit franc despre tot ce li s‑a întâmplat.
August este luna în care ne‑am declarat independența, subminată pe parcursul celor mai bine de trei decenii de oamenii KGB‑ului, de cei aflați în simbria FSB‑ului.
Cei care au acceptat să spargă tăcerea și au vorbit despre prezența (sau absența) KGB‑ului în (din) viața lor în seria de interviuri pe care le‑am publicat (le publicăm) în „Timpul din România” pledează, cu toții, pentru adoptarea legii lustrației. În felul acesta, ei consolidează fundamentul unui vis colectiv: să ne desprindem, în sfârșit, de trecutul sovietic, odată și pentru totdeauna. Să începem o nouă epocă, știți dumneavoastră prea bine care.
