M‑am simțit în Republica Moldova ca acasă
Mircea Cărtărescu: „Țin la toate cărțile mele, fiindcă toate împreună alcătuiesc schema mea scripturală”
De Ziua Naŗională a Lecturii, pe 14 februarie, preț de două ore și mai bine, am dialogat cu scriitorul Mircea Cărtărescu pe scena Teatrului Naŗional„Mihai Eminescu” din Chișinău, neîncăpător pentru câtă lume a venit să ne asculte. Și tot n‑am dat de capăt, departe de așa ceva – astfel că, la circa o săptămână distanță, l‑am rugat să‑mi răspundă, de data asta în scris, la 3‑4 întrebări pe care aș fi vrut să i le pun în seara zilei de 14 și n‑am mai apucat.
Dragă Mircea, ești un scriitor împlinit (n‑am zis „total”, fiindcă s‑a cam abuzat de acest termen). Spune‑mi cu mâna pe inimă, există o carte pe care NU PUTEAI să n‑o scrii și o carte pe care puteai și să n‑o scrii?
Dragă Emil, nici măcar nu‑nțeleg ce‑nseamnă „un scriitor împlinit”. Aproape că aș spune că nici „scriitor” nu sunt prea sigur ce‑nseamnă. Eu sunt, cum am mai spus‑o, un om care scrie, nu ca să fie scriitor sau ca să se‑mplinească uman, ci pentru că‑i face plăcere. Țin la toate cărțile mele, fiindcă toate împreună alcătuiesc schema mea scripturală, cum organele mele alcătuiesc schema mea corporală. Există organe vitale, ca inima, creierul, ficatul etc., fără care nu putem trăi. Altele nu par atât de importante. Putem trăi fără degetul mic de la mână, dar cine ar fi de acord să‑i fie retezat? Și el face parte din schema noastră corporală. La fel, mi‑e greu să‑mi imaginez scrisul meu fără Levantul, Orbitor, Solenoid sau Theodoros, cărțile mele majore. Dar iubesc mult și mica mea trilogie, De ce iubim femeile, Frumoasele străine și Enciclopedia zmeilor. Tot de mine sunt scrise, tot laturi ale mele le reprezintă. Primele sunt grave, celelalte copilărești și jucăușe, pentru că așa sunt eu. Puteam să nu le scriu pe ultimele, dar ar fi fost păcat.
Privind în urmă – dacă se poate, sine ira et studio –, zi‑mi, te rog, care a fost cea mai mare iluzie a ta în perioada comunistă? Și cea mai mare deziluzie în democrație, după 1989?
Până la 33 de ani, câți aveam la revoluție, am fost un adolescent întârziat. Trăiam o viață de student avid de lectură, total dedicat poeziei. Ca întreaga mea generație, mâncam poezie pe pâine. Nu aveam timp de iluzii. În niciun caz de iluzii politice. Gigantul sovietic era la granița noastră și părea etern. Credeam că nu voi putea ieși niciodată din țară, mă pregăteam doar să fiu un poet bun, fără să‑mi doresc nici recunoaștere, nici recompense, nici măcar publicare în volume. Scriam ca să am ce citi la cenaclurile universitare ale vremii. Singura mea iluzie era că voi putea cândva să scriu la fel de bine ca idolii mei poetici, Nichita Stănescu, Leonid Dimov sau Emil Brumaru.
După revoluție m‑am putut dedica prozei, o iubire de maturitate, mai sobră, dar și mai solidă. Mi‑am scris romanele și povestirile cu aceeași convingere artistică, fără să mă uit în ograda altora, fără să mă compar cu nimeni. Am fost tradus, am primit și de la alții recunoașterea pentru scrisul meu, ba chiar mai mare decât cea din țară. N‑am avut de ce să fiu dezamăgit în literatură, pentru că nu am scris mai rău decât înainte. M‑am implicat de data asta și politic, am făcut jurnalism militant pentru democrație și drepturile omului, adică pentru valorile europene, am criticat foarte dur situația politică din România anilor ’90 și 2000. Mi‑am atras mari adversități, de care n‑am scăpat nici până azi. Aici am fost, da, dezamăgit de încetineala cu care am adoptat reformele, de inerția noastră, de eterna noastră corupție.
După dialogul nostru de pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”, preț de o oră și ceva ai oferit autografe, probabil câteva sute. Care‑i cel mai de neuitat autograf pe care l‑ai primit tu vreodată? Cine ți l‑a scris? Și cel mai original pe care l‑ai semnat tu (nu te întreb pentru cine)?
Nu înțeleg ideea de autograf, nu știu nici acum să scriu autografe și n‑am stat niciodată la rând pentru un autograf, oricine ar fi fost autorul respectiv. Când cozile sunt de sute de persoane, n‑ai timp să personalizezi prea mult ce scrii pe o carte. Când eram un puști, m‑a impresionat cel primit de la Nicolae Manolescu, prin anii ’80, pe Arca lui Noe: „Lui Mircea Cărtărescu, în talentul căruia cred cum n‑am crezut niciodată în talentul unui poet”. Era ceva pe‑atunci!
Tocmai ai descoperit o ŗară – „cel de‑al doilea stat românesc”, cum se tot spunea în anii ’90, când Unirea ni se părea atât de aproape! – care te citește și unde, sper, te‑ai simțit ca acasă. Ce imagine a Moldovei vei purta cu tine până la o nouă întrevedere – promisă/așteptată deja – la Chișinău?
E chiar cum spui: m‑am simțit în Republica Moldova ca acasă. Poate că unirea politică va mai aștepta sau nu se va realiza, dar unirea prin istorie și limbă este evidentă oricui. Foarte scurta mea vizită din februarie e doar un început. Mi‑a plăcut în Moldova și voi reveni cu bucurie de câte ori voi fi invitat!
(20‑21 februarie, Chișinău–București)
