Pavel Păduraru: „Dacă ieșeam în oraș cu tata, KGB neapărat mergea după noi”
Când ați aflat pentru prima dată de existența KGB‑ului și de la cine?
KGB a fost unul dintre primele cuvinte pe care mi‑a fost dat să le aud în viața mea, dar nu‑mi amintesc exact de la cine: ori de la mama, ori de la tata. În familia în care m‑am născut, se vorbea zilnic despre KGB, el era omniprezent printre noi. Nopțile, își pierdea timpul într‑o mașină la poarta noastră, iar zilele, se plimba de colo colo prin fața casei. Dacă ieșeam în oraș cu tata, KGB neapărat mergea după noi. La început, în asemenea momente, îmi era frică, dar pe urmă m‑am adaptat cu el și pe alocuri chiar mă amuza, pentru că se încadrase în rutina cotidiană. Mai trist era când îi dorea mușchiul să ne intre în casă. De obicei căuta ceva prin casă, dar odată s‑a așezat, pur și simplu, pe un scaun și nu deschidea gura. Tăceam și noi, privindu‑ne cu groază, pentru că tot KGB‑ul ne călcase pragul atunci când l‑au arestat pe tata, pe când eu cu fratele încă nu eram pe lume. În rest, nu țin minte exact ce mai făcea el prin casa noastră, dar știu că mama plângea după aceasta, iar tata respira anevoie și își făcea cruce.
Care e primul lucru care vă trece prin minte când auziți pronunțându‑se numele KGB‑ului? Și ce simțiți: frică, angoasă, revoltă?
Pe de o parte, simt amintiri din copilărie, în care era atât de multă dragoste, încât mă dă târcoale nostalgia. În orice caz, în ziua de astăzi, atâta dragoste nu e chip să găsești. De aceea, dacă ar fi posibilă o minune care m‑ar întoarce înapoi, n‑aș pregeta să mă bucur și l‑aș saluta cu un zâmbet pe KGB‑ul de la poartă. Mâna nu cred că i‑aș strânge‑o, pentru că totuși este un ticălos și e singurul dușman al familiei mele. Pe de altă parte, mi‑e cam greu să definesc sentimentul care mă încearcă, însă nu e nici teamă, nici angoasă, nici revoltă. Să fie dispreț? Dacă‑ți place, spune‑i și așa, n‑o să greșești. Ce ai simți tu față de un „om negru”, care toată viața stoarce lacrimi din ochii părinților tăi, dar fără de care copilăria ta nu e întreagă? Odată exclus KGB‑ul din viața mea, ea devine ciuntă, chioară, calică sau, cum obișnuiesc să zică tâmpiții de astăzi, cu dizabilități. O viață cu dizabilități pentru un om cu dizabilități, într‑un secol cu dizabilități – așa ar suna politic corect. De ce‑i zic „om negru”, vrei să mă întrebi. Pentru că așa îl botezasem noi, pentru că kgb‑iștii nu se deosebeau unul de altul și majoritatea celor cu care am avut noi de a face purtau costume negre. Parcă erau deputați sau miniștri, numai că, spre deosebire de aceștia, purtau ochelari negri și aveau fețe de piatră. Nu am văzut niciodată un kgb‑ist care să surâdă barem, nu zic să râdă. Din considerentele relatate mai sus, mă dezgustă până în prezent să port costum. Nu înțeleg de ce costumul îmi amintește de mort. Dacă nu greșesc, numai la balul de absolvire și la una dintre nunțile mele am acceptat să fiu costumat, dar am făcut‑o numai și numai pentru a nu dezamăgi audiența. Cred că și tu ai simțit cât de grele și obositoare sunt costumele astea și câtă deșertăciune șuieră prin ele.
În perioada sovietică, au fost studenți și intelectuali care plecau la Odesa sau Cernăuți după cărți românești, citeau literatură în limba română, discutau despre faptul că limba „moldovenească” este română și că moldovenii sunt români, sau despre actualitatea marilor scriitori români de peste Prut, înfruntând riscul de‑a intra în vizorul KGB‑ului. Ați făcut parte și dumneavoastră din rândul acestora? Știind că există acest pericol, ați mușcat din mărul interzis? Sau ce alte lucruri în afara celor enumerate mai sus ați făcut, expunându‑vă primejdiei de‑a fi luat la ochi de oamenii îmbrăcați în fâșuri de piele?
Mărul interzis a crescut în casa mea și am mușcat din el de mic copil. Nimic din ceea ce se petrecea în casa mea părintească nu era permis la nivel oficial. Am avut întotdeuna cărți românești, publicate în grafie latină, și le‑am citit de când mă știu, ele au fost pâinea mea. Tatăl meu le primea de la cineva care mergea anume la Odesa. L‑am văzut și eu pe omul care i le aducea, dar nu‑mi amintesc numele lui. Nu ne temeam că va afla KGB, pentru că el știa. Mai mult, documentele arată că atunci când tatăl meu a fost capturat ca prizonier de către armata roșie – cu mulți ani înainte de a fi arestat de KGB –, el a declarat deschis că vorbește limba română. Prin ce m‑am expus eu primejdiei de a fi tocat de mașinăria bolșevică? Nu știu ce să vă spun. Hai să zicem că n‑am fost octombrel, nici pionier. Iar când venise timpul să fim comsomoliști, îmi duceam colegii de clasă prin baruri și restaurante și îi îmbătam, cu scopul de a boicota ceremoniile respective. Celor care nu consumau alcool le cumpăram înghețate, ciocolate și alte fleacuri dulci. De unde aveam atâția bani? Noi trăiam foarte modest, dar eu adunam anume pentru aceasta copeică cu copeică din ce îmi dădea mama zilnic. Apoi, împreună cu alți colegi de‑ai mei, pe care reușisem că‑i conving că Lenin e dracul, am creat o organizație secretă, care făcea una cu pământul toate relicvele comuniste din școală. Lucram foarte simplu: în timpul ultimei ore, cineva ieșea la baie și băga un chibrit în broasca ușii salii de clasă, unde voiam să pătrundem. Când profesorul dorea să plece, nu putea încuia ușa și mergea la atelierul de muncă după ajutor. Atunci, noi, ascunși după pereți, ieșeam imediat și, cât te‑ai mișca de pe un picior pe altul, distrugeam portretul lui Lenin din fața clasei, iar cărțile comuniste le încărcam în genți și dispăream. Făceam pe urmă focul cu ele într‑un parc din apropierea școlii. Astfel am făcut lună toată școala, dar totuși rămânea un rahat pe câmpia noastră nouă – Lenin‑ul din cabinetul directorului, unde era și anticameră, și, prin urmare, jocul nostru nu mergea. Am încercat să organizăm greve clandestine pentru a‑l determina pe director să se trezească, dar nimic. Nimic, nimic, idolul bolșevic a rămas în intimitatea directorului nostru tocmai până când Parlamentul a interzis Partidul Comunist. Dezgustătoare și mizerabilă treabă! În afară de toate astea, noi, aceeași organizație, am distrus și câteva monumente ale lui Lenin din oraș, preponderent de prin curțile școlilor și ale grădinițelor. Dacă statuia era prea mare, îi dezbăteam nasul, pleoapele și urechile cu toporul și o mânjeam din cap până în picioate cu vopsea. Așa am murdărit și o piatră comunistă de la intersecția străzilor București cu Armenească, unde mai târziu și‑a avut sediul redacția ziarului „Comunistul” al lui Voronin.
Ați fost prinși având asupra dumneavoastră cărți românești sau ați fost prinși sau turnați că purtați discuții despre teme interzise și, drept urmare, să fiți chemați la Securitate? Cum au fost aceste întâlniri? Cum au decurs discuțiile cu securiștii? Cum erau acești kgb‑iști? Vi‑i amintiți? Ce mai știți despre ei azi?
La lecția de limbă moldovenească, aveam „momentul poetic”, când elevii trebuiau să recite câte o poezie la alegerea lor. Odată, am învățat Bătrâni, de Octavian Goga, care era una dintre poeziile preferate ale părinților mei. Mama mi‑a sugerat să nu risc, dar eu eram foarte, foarte curios să văd reacția profesorilor mei. M‑am dus la școală cu cartea în grafie latină și repetam poezia, iar colegii mei au observat‑o și au crezut că am tradus versurile din altă limbă. Profesorul era Constantin Șchiopu, vestitul, cel care astăzi predă la Universitatea de Stat. După ce am recitat‑o, Șchiopu m‑a întrebat unde am găsit poezia și cartea. I‑am spus că o am de la tatăl meu și mi‑a cerut să mă apropii de el la sfârșitul orei. Țin minte că m‑a iscodit rău, chiar m‑a enervat, căutând să afle cum a ajuns în mâinile mele așa ceva. Până nu demult, recunosc, i‑am purtat pică, dar pe urmă Șchiopu m‑a convins că nu m‑a turnat. Cine știe? Poate era și pentru el o bucurie, după cum zice, habar nu am. În alte cazuri, nu am fost chemat la KGB, dar nici nu aveau pentru ce să o facă. Singurul lucru pe care puteam să‑l fac eu în fața lor era să‑i batjocoresc, nu în limba română – a mamei și a tatei –, dar în limba străzii.
Când v‑au telefonat și v‑au înștiințat că sunteți așteptat la sediul KGB‑ului în ziua cutare și la ora cutare, ce sentimente ați trăit? Dar după ce ați deschis ușa KGB‑ului și ați intrat, pe cine ați văzut pentru prima dată?
Nu m‑au chemat niciodată, pe mine nu aveau de ce să mă invite. Ce puteam să le spun? Că‑s draci? Bolșevici futuți în cap? Ei au obosit de mine în copilărie, nu reprezentam nicicum o noutate. Repet, când ieșeam la plimbare cu părinții mei, el umbla ca un nebun după noi și scria ceva într‑un carnețel. Categoric, nu i‑am deschis ușa, dar el a deschis‑o pe a mea. Prin 1993, când eram angajat la „Tineretul Moldovei”, KGB mi‑a intrat în birou ca la el acasă. Era foarte obraznic, dar prea lipsit de importanță ca să‑i țin minte numele. Știu cu siguranță că era sur și zâmbea fără oprire. S‑a apucat să mă întrebe despre trecutul și planurile mele în jurnalism, dar eu i‑am simțit gustul și am vomitat. L‑am rugat, conformându‑mă școlii lor, să nu mai intre pe la mine, pentru că sunt ocupat, și el s‑a supărat. A adăugat că ar putea vorbi cu mine altfel și a plecat. Mai târziu, l‑am văzut la fel de vesel și zglobiu nu numai la Casa Presei, dar și la Uniunea Scriitorilor – cred că acest segment era aria lui de activitate. Peste mai mulți ani, odată, am și băut cu el. Lumea spunea că e periculos, dar eu n‑am descoperit în el nimic mai mult decât un suflet chinuit.
Ce senzații v‑au încercat când ați pătruns pentru prima dată în clădirea KGB‑ului?
Oribile senzații. Eram deja jurnalist în toată legea, fiind invitat să realizez un reportaj la Școala Securității, și mi‑am amintit de cuvintele tatălui meu: „Cel care intră aici nu va ieși niciodată”. Era un alt fel de KGB, se numea SIS și era mult mai enigmatic pentru mine, fiind lipsit de protecția tatei. De aia, recunosc, tremuram ca o vargă la intrare. Când am trecut de poartă, în curte nu era țipenie de om, de parcă era un loc abandonat, de parcă ar fi fost Cernobâl. Directorul mi‑a explicat că toți s‑au ascuns, pentru că a apărut un jurnalist și nimeni nu trebuie să le vadă fețele. Mai târziu, am intrat și în sediul central al instituției, când am cerut dosarul tatălui meu și nu mi‑au dat mai mult de zece pagini. Chipurile, arhiva nu mai e… OK, poate că într‑adevăr arhiva cea mare a fost transmisă la Tiraspol, după cum spunea fostul ministru Anatol Plugaru, dar și asta e un pic de minciună. Cel puțin, Valeriu Pasat a descoperit dosarul tatălui meu, Gherasim Păduraru, la Moscova.
Unde în altă parte v‑ați mai întâlnit cu kgb‑iștii?
Ei erau peste tot, nu le mai dădeai de urmă. Îți spuneam mai sus că uneori deveneau chiar plictisitori. Important era să fii în stare să le arăți că‑ți sunt inferiori și atunci îi îngenuncheai, ei redeveneau oameni. În fond, erau niște tineri triști și nenorociți, care voiau și să câștige mai mulți bani cu orice preț. Cei mai murdari dintre ei nu erau „prietenii” noștri de la poartă, dar turnătorii, marii poeți care se tem, de exemplu, să răspundă la întrebările tale. Aici putrezește căcatul societății noastre! Îndreaptă‑ți nasul spre fiecare din ei și îi vei simți. Eu, din păcate, deja îi simt.
Aveți bănuiala cine v‑a turnat la Securitate?
Nu cred că era cazul să mă și toarne cineva, pentru că despre noi se știa totul, de la A la Z. Ce folos să‑și piardă timpul? Dar dacă s‑a și întâmplat, năpasta vine din partea unora dintre prietenii mei scriitori, care mi‑au fost aproape în acei ani, băieți tineri și săraci. Oricum, nu bănuiesc pe nimeni.
Ce neplăceri ați avut din cauza asta?
Nu am avut neplăceri, poate doar distracții ordinare, dar astea‑s trecătoare și se uită.
La câteva luni după ce am intrat la facultate, am fost chemat în cabinetul decanului de la Jurnalistică, unde mai era și un domn cu o pălărie pe cap. Era de la KGB. Mi‑a dat o carte de vizită, rugându‑mă ca a doua zi să‑i telefonez pentru a ne întâlni. În perioada aceea eu mă cam dedulcisem la băut și m‑am făcut în aceeași seară pulbere, pierzând și cartea sa de vizită în timp ce mă scormoneam prin buzunare în incinta unui magazin, unde intrasem ca să mai cumpăr o plasă de sticle cu vin. Pe care, după ce le‑am băut, am uitat cu desăvârșire de existența acelui tip și de propunerea sa. Nu l‑am mai văzut niciodată. Nu știu ce ar fi putut să‑mi spună dacă ne‑am fi întâlnit, poate ar fi vrut să‑mi propună să colaborez. Dumneavoastră ați avut asemenea întâlniri? Vi s‑a propus să colaborați?
Pe timpurile cele mai frumoase ale Uniunii Scriitorilor, apăreau tot felul de tipi zvăpăiați, veseli și urâți, care veneau cu astfel de propuneri. Nu știu ce să spun despre ofertele lor, pentru că habar nu am ce‑și doreau. Recunosc că, odată ce am intrat în joc și am vizitat școala SIS, am propus și eu altor oameni să colaboreze cu Securitatea, dar numai pentru a mă convinge de percepțiile unor colegi de‑ai mei. A fost un joc și, evident, nu am angajat pe nimeni.
Ați colaborat cu Securitatea?
?
Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB‑ului?
Ele vor fi deconspirate odată cu îmbătrânirea sau sfârșitul fizic al costumelor negre. Bucuria noastră în această privință nu‑și va avea rostul, căci călăii vor fi de‑acum morți. Îmi amintesc cu această ocazie de bietul, sărmanelul, mititelul Nicolae Dabija, Dumnezeu să‑l odihnească, care scria că eu aș fi agent al KGB‑ului, pentru că am scris că Eminescu nu trebuie idolatrizat, fiind muritor și el.
