Iartă‐mă, dar cum te cheamă?
Rochia ei miroase a ploșnițe și lapte,
ca un nou‐născut cu piele șifonată.
Nu‐mi răspunde și continuă să se uite la mine cu ochi scăldați în antidepresive,
tulburi și triști,
cum rar am mai văzut aici, în lumea noastră cu cerul‐lămâie, unde toți avem același nume.
Dă‐mi, doamnă, un euro, să‐mi iau o prăjitură! Tare mi‐e dor de zahăr și să mi se lipească
dinții în caramel în timp ce mestec.
Să‐mi aduc, fir‐ar să fie, aminte cum era mai demult,
când creierul meu avea destulă serotonină și cortizolul se plimba cuviincios prin glandele
mele suprarenale,
când aruncam coji de pâine pe trotuar, în drum spre teatru,
apoi învățam gaițele să se poarte frățește.
Eu, mama păsărilor din cartier,
vă spun cu mâna pe inimă: așa erau mai demult clipele, ca niște savarine însiropate, la
pachet,
ca siropul îndulcit ce ți se prelinge pe barbă, pe gât și pe tricou
și nu te superi deloc că toate muștele se lipesc de tine.
N‐am mai spus nimănui lucrul acesta, dar ție îndrăznesc să‐ți spun:
pe‐atunci puneam miere în supă și în tocană, în loc de sare,
și vedeam limpede în supa tulbure,
mâncam cu poftă și mă simțeam ușoară ca un pandișpan,
de dormit dormeam ca un prunc în sânul nopții care nu mă înspăimânta
cum mă înspăimântă acum.
Dacă îmi dai un euro o să‐mi aduc aminte cu siguranță
de toate acestea pe care le‐am uitat.
Singurul lucru pe care nu cred că o să mi‐l mai pot aminti e numele meu.
Cel adevărat.
Dar ce mai contează?
Oricum, aici, pe toți ne cheamă la fel.